Decizia ÎCCJ nr. 9/2020 (RIL)Punctul V

V. Punctul de vedere al Ministerului Public 7. Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, dispozițiile specifice privind probațiunea în apel și argumentele de interpretare logică și sistematică, Ministerul Public a apreciat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (3) , art. 476 alin. (1) , art. 478 alin. (2) , art. 479 alin. (2) și art. 482 din Codul de procedură civilă, probele care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau care au fost depuse tardiv, în privința cărora prima instanță de fond a constatat decăderea, constituie probe noi în apel. Astfel, regulile de procedură privitoare la judecata în apel se completează cu regulile privind judecata în primă instanță în măsura în care această completare este compatibilă cu procedura judecății din apel. În schimb, aplicarea regulilor de procedură prevăzute de cod pentru judecata în primă instanță este incompatibilă cu judecata în apel atunci când, pentru această etapă procesuală, există reguli speciale, derogatorii care se vor aplica cu prioritate. În acest context, se cuvine a se observa că dispozițiile art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă au caracterul unor norme speciale aplicabile cu prioritate. Potrivit acestor dispoziții, părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte dovezi decât cele invocate în primă instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, instanța de apel putând încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, același caracter avându-l și prevederile art. 479 din Codul de procedură civilă, care, sub denumirea marginală „Dispoziții speciale privind judecata“, în alin. (2) , arată că instanța de apel va dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2) , adică cele arătate în motivarea apelului sau în întâmpinarea depusă în apel. Aceste dispoziții, coroborate, dau expresie efectului devolutiv al apelului, cale de atac ce duce la rejudecarea pricinii în fond, în care problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel, efectul devolutiv având consecințe și asupra probelor care pot fi administrate în apel. Din interpretarea logico-sistematică a acestor dispoziții legale rezultă că în categoria de probe în apel intră în primul rând probele care au fost „invocate“ la prima instanță. Din această perspectivă se observă că nu există nicio diferență de redactare între art. 292 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865 și art. 478 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă și că, în privința posibilităților pe care le are instanța de apel sub aspect probatoriu, în faza judecății căii de atac, concepția inițială din art. 295 alin. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865 a rămas aceeași și în actuala reglementare conținută de art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Prin urmare, își mențin valabilitatea soluțiile doctrinare și jurisprudențiale cristalizate sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, care considerau că, de vreme ce legea nu distinge sub aspectul motivului ce a determinat neadministrarea probei în primă instanță, ci dimpotrivă permite administrarea probelor noi în apel, sunt indiferente culpa părții în ceea ce privește neadministrarea probei ori faptul că partea a invocat un mijloc de probă, la care, ulterior, a renunțat. De asemenea se apreciază că pot fi solicitate în apel probele noi propuse prin cererea de apel sau prin întâmpinarea formulată în apel. În mod cert, probele nesolicitate de parte în primă instanță, prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, în această etapă procesuală și din care partea a fost decăzută, au calitatea de a fi „probe noi“ în fața instanței de apel, atât timp cât textele de lege care consacră dreptul părții de a propune probe noi în apel și, corelativ, posibilitatea instanței de apel de a încuviința administrarea probelor noi în apel nu cuprind nicio distincție în privința motivului pentru care aceste probe nu au fost cunoscute de prima instanță, acest aspect fiind indiferent din perspectiva calificării lor ca „probe noi“. De aceea, având în vedere că art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă consacră expres posibilitatea administrării de probe noi în apel, necondiționat de vreo culpă a părților și fără vreo distincție după cum proba era sau nu cunoscută acestora până la momentul procesual la care le puteau propune în fața primei instanțe, rezultă că și probele din care părțile au fost decăzute la prima instanță prin nesolicitarea lor în termen au calitatea de a fi probe noi în apel. Această abordare corespunde pe deplin efectului devolutiv al apelului care în sistemul nostru de drept este privit atât ca o cale de examinare a corectitudinii hotărârii primei instanțe (revisio prioris instantiae), cât și ca o rejudecare integrală a cauzei (novum indicium), bineînțeles, cu limitele determinate în art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă. Așadar, în apel vor putea fi propuse prin motivele de apel sau întâmpinare și, consecutiv, încuviințate, dacă îndeplinesc și condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 255 și 258 din Codul de procedură civilă, în limitele judecății în apel, ca probe noi, probele care nu au fost solicitate în primă instanță, indiferent dacă acestea puteau fi sau nu propuse ori prevăzute în faza procesuală anterioară, probele încuviințate de prima instanță, dar care, indiferent de motiv, nu au fost administrate, probele respinse de prima instanță, precum și probele în privința cărora a operat decăderea părții în fața primei instanțe, întrucât ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. De asemenea, probele administrate înaintea primei instanțe rămân dobândite cauzei, iar instanța de apel poate dispune refacerea sau completarea lor, atunci când constată că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, adică atât a apelului, cât și a fondului, fiind la aprecierea instanței de apel recurgerea la una sau alta dintre aceste opțiuni, în funcție de situația concretă din fiecare cauză în parte. De asemenea, instanța de apel, în virtutea rolului conferit, prin art. 22 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, poate să dispună administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, astfel cum rezultă din art. 478 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură civilă, pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. Sintetizând, Ministerul Public susține că instanța de apel își poate sprijini soluția pe probele administrate de prima instanță, pe probele administrate de prima instanță refăcute sau completate în apel, pe probele administrate la prima instanță, articulate cu probe noi în apel, pe probele noi administrate în apel, oricare dintre aceste variante luate singular sau combinate între ele fiind lăsată la aprecierea exclusivă a instanței de apel. ... ...