Decizia ÎCCJ nr. 10/2020 (RIL)Punctul V

V. Punctul de vedere al Ministerului Public 18. În argumentarea punctului de vedere înaintat, cu privire la punctul a) din sesizare, s-a arătat că practica instanțelor este unanimă, în sensul că trebuie efectuată mai întâi verificarea privind încadrarea clauzelor relative la comisioanele în cauză în categoria clauzelor exceptate prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, și, ulterior, dacă rezultatul este negativ, se impune a analiza dacă sunt îndeplinite condițiile cumulative menționate la art. 4 alin. (1) din același act normativ. Referitor la punctele b) și c) din sesizare, având în vedere și Hotărârea Bogdan Matei - Cauza C-143/13, Ministerul Public a considerat că revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător. De altfel, din chiar conținutul hotărârilor judecătorești indicate de autorul sesizării reiese că nu este vorba despre o jurisprudență neunitară, în sensul art. 514 din Codul de procedură civilă (adică de soluții diferite date unor situații de fapt și de drept identice sau similare), ci doar de ilustrarea unei varietăți de situații în care una și aceeași clauză a fost calificată diferit din perspectiva prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Totodată, pentru a stabili dacă clauzele care reglementează valoarea comisionului de întocmire/analiză dosar sau de gestionare/administrare a creditului sunt sau nu sunt incluse în noțiunea de „obiect principal al contractului“, respectiv în aceea de „preț al contractului“, trebuie să se apeleze la interpretarea contractului de credit în lumina regulilor instituite de dispozițiile art. 1.266-1.269 din Codul civil. Or, acest lucru presupune o referire nemijlocită la voința părților și, implicit, la probele administrate în cauză, ceea ce nu se poate realiza pe calea procesuală a recursului în interesul legii. În ceea ce privește inadmisibilitatea recursului în interesul legii cu privire la problemele expuse la punctele d) , e) și f) din sesizare, s-a reținut că, în jurisprudența sa, C.J.U.E. a arătat că revine instanței naționale sarcina de a analiza, de la caz la caz, dacă o clauză este sau nu clară și inteligibilă pentru consumator, oferindu-se criterii pe care instanțele naționale să le aibă în vedere, necesitatea sau lipsa necesității detalierii operațiunilor efectuate în contul comisionului reprezentând o chestiune analizată de către instanța națională în funcție de situația particulară a consumatorului și în funcție de modalitatea concretă de redactare a clauzei. Mai mult, din economia considerentelor hotărârii C.J.U.E. în Cauza Gyula Kiss rezultă faptul că doar coroborând lipsa enumerării serviciilor prestate de bancă cu alte mijloace de probă se poate ajunge cu certitudine la concluzia caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de analiză/întocmire dosar, respectiv comisionul de administrare/gestionare a creditului. De asemenea, hotărârea nu exclude nici posibilitatea ca o clauză contractuală, deși ar cuprinde dispoziții cu privire la contraprestațiile exacte ale băncii, să întrunească toate elementele caracterului abuziv, aceste elemente urmând a fi analizate de la caz la caz. Lipsa din contractul de credit a oricărei prevederi privind contraprestațiile exacte ale băncii nu poate echivala de plano cu inexistența unor astfel de contraprestații, deoarece, conform motivării C.J.U.E., enumerarea serviciilor pe care banca le prestează în schimbul unor comisioane nu este obligatorie în orice condiții și lipsa acestei enumerări nu lovește de nulitate respectiva clauză cu privire la perceperea comisionului, însă, în mod evident, indiferent de menționarea lor expresă, toate comisioanele percepute de bancă trebuie să aibă corespondent în realitate. ... ...