Decizia ÎCCJ nr. 6/2020 (RIL)Punctul 7

7. Raportul asupra recursului în interesul legii Rezumând problema de drept care a primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești, prin hotărâri judecătorești definitive, judecătorul-raportor a apreciat că soluția corectă este exprimată de a doua orientare a jurisprudenței, în sensul încadrării faptei în infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 229 alin. (1) lit. e) raportat la art. 228 alin. (1) din Codul penal. Astfel, s-a apreciat că, în condițiile în care Codul penal nu definește expres noțiunea de „sistem de alarmare împotriva efracției“, poate fi avut în vedere înțelesul utilizat în art. 27 alin. (5) din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reținându-se totodată că noțiunea de sistem de alarmă are o arie de cuprindere mai largă decât cea de sistem de alarmare împotriva efracției, incluzând și această din urmă categorie. În principiu, sistemele antifurt ale magazinelor (care sunt sisteme de alarmă) sunt alcătuite din porți antifurt (sisteme de detectare), dezactivatoare (echipamente utilizate la casa de marcat) și etichete antifurt flexibile sau rigide (tag-uri). Așadar, scoaterea din funcțiune a unui astfel de sistem necesită o anumită specializare a infractorilor și, prin urmare, denotă un pericol social sporit, în condițiile în care îndepărtarea dispozitivelor antifurt de pe bunuri împiedică declanșarea alarmei sonore și optice, respectiv a sistemului de alarmă antiefracție și are drept consecință scoaterea din funcțiune a acestuia, autorul infracțiunii de furt putând părăsi magazinul fără a se declanșa sistemul de alarmă. Prin urmare, o asemenea faptă este substanțial diferită de o infracțiune de furt în formă simplă, întrucât în acest caz presupune înlăturarea unui mijloc de protecție/securitate/ siguranță, instalat suplimentar de persoana vătămată chiar în scopul împiedicării furtului. ...