Decizia ÎCCJ nr. 4/2020 (HP)Punctul VI

VI. Opinia specialiștilor consultați În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia specialiștilor în drept penal asupra chestiunii de drept supuse examinării. Departamentul de Drept Public al Facultății de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, nu pot fi interpretate ca reprezentând o cauză de micșorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Deși nu face referire în mod expres la o noțiune specifică, art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, reglementează o ipoteză de „colaborator al justiției“. În esență, având în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 67 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 18 martie 2015, în baza Legii nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, reprezintă un astfel de „colaborator al justiției“ persoana care este ea însăși acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, dar care, în același timp, are și calitatea de martor în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 din aceeași lege. În această ultimă calitate, „colaboratorul justiției“ denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni grave și beneficiază, ca urmare a acestei colaborări, de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege. Potrivit legii, sprijinul acordat organelor judiciare penale poate interveni înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății, reglementarea având în vedere procedurile penale în care martorul colaborator are calitatea de suspect sau inculpat. În Decizia nr. 3 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 13 aprilie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a analizat natura juridică a instituției prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, și a arătat că „instituția reglementată de norma supusă interpretării are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a unor cerințe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta și stadiul cauzei în care se urmărește producerea efectelor atenuante de pedeapsă“. În cuprinsul punctului de vedere transmis s-a arătat că în vederea soluționării prezentei probleme de drept este de reținut, în primul rând, faptul că art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, reglementează o cauză legală specială de reducere a pedepsei, cu caracter personal, condiționată de îndeplinirea unor condiții, expres prevăzute de lege. S-a precizat că această cauză legală specială de reducere a pedepsei, așa cum este prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, trebuie să intervină cel mai târziu în timpul judecății în procedura în care martorul colaborator are calitatea de inculpat. Reglementarea legală, precum și interpretarea realizată de Înalta Curte de Casație și Justiție au în vedere faptul că o astfel de cauză legală specială de reducere a pedepsei, cu caracter personal, poate fi aplicată exclusiv în procesul de individualizare judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, martor colaborator în altă cauză. Procesul de individualizare judiciară a pedepsei de către instanța de judecată presupune mai întâi aplicarea cauzelor legale de reducere a pedepsei, apoi, în cadrul noilor limite, stabilirea pedepsei concret aplicate. Art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, nu impune aplicarea unui beneficiu pedepsei concret aplicate, ci acest beneficiu se aplică limitelor legale ale pedepsei, urmând ca în aceste limite reduse instanța de judecată să stabilească pedeapsa concretă. Individualizarea judiciară a pedepsei, cu cele două etape menționate mai sus, reprezintă o chestiune ce ține de fondul cauzei și poate fi realizată atât de către prima instanță, cât și de instanța de apel, în măsura în care sentința primei instanțe a fost atacată cu această cale ordinară de atac. S-a menționat că art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, nu impune drept condiție a aplicării cauzei legale speciale de reducere a pedepsei constatarea îndeplinirii condițiilor colaborării, în special a facilitării tragerii la răspundere penală, printr-o hotărâre definitivă de condamnare dispusă de instanța de judecată în cauza în care martorul colaborator a dat declarații în această calitate. Într-o interpretare strictă a acestei dispoziții („a facilitat tragerea la răspundere penală“), se poate aprecia că doar în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare se poate constata faptul că martorul colaborator a contribuit la tragerea la răspundere penală a altor persoane. O astfel de interpretare ar impune însă reglementarea unei căi extraordinare de atac prin care, în cazul în care procedura penală în care martorul a dat declarații se prelungește peste momentul finalizării procedurii în propria sa cauză, martorul colaborator să poată invoca aplicarea cauzei legale speciale de reducere a pedepsei. O asemenea cale extraordinară de atac nu este reglementată în legislația noastră. Acest lucru reprezintă un alt argument care poate susține concluzia potrivit căreia această cauză legală specială de reducere a pedepsei, așa cum este prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, trebuie aplicată în cursul procedurii penale în care martorul colaborator are calitatea de inculpat, în cursul judecății în primă instanță sau al judecății în apel cel târziu. În concluzie, în lipsa reglementării unei căi extraordinare de atac care să permită reaprecierea pedepsei după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare ca urmare a intervenției unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu titlu personal, aplicarea acestei cauze cunoaște limita maximă a judecății în apel. Acest lucru impune inculpatului să manifeste o diligență specială în a solicita instanței de judecată aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, în cursul procedurii în care are calitatea de inculpat până cel mai târziu în momentul judecății în apel. Dacă o astfel de solicitare nu a fost făcută sau a fost făcută, dar a fost respinsă de instanță, condamnatul nu poate solicita instanței de executare o nouă individualizare judiciară a pedepsei pe calea contestației la executare. În reglementarea Codului de procedură penală, contestația la executare nu reprezintă o cale extraordinară de atac care, în urma admiterii, să conducă la desființarea autorității de lucru judecat și să readucă în dezbatere fondul cauzei definitiv judecate. Contestația la executare impune păstrarea autorității de lucru judecat și permite, cel mult, în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, intervenția unor cauze legale de stingere sau de micșorare a pedepsei. În Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 24 iulie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a analizat natura juridică a contestației la executare și a arătat că aceasta este „un mijloc procesual cu caracter jurisdicțional prin intermediul căruia se soluționează anumite incidente limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei, cu scopul de a se asigura conformitatea cu legea penală a executării hotărârilor judecătorești, fără însă a se putea schimba sau modifica soluția care se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât aceasta nu are natura unei căi de atac. Deopotrivă, contestația la executare este o procedură jurisdicțională de rezolvare a situațiilor corelative la executarea pedepsei, respectiv a incidentelor ivite ulterior rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a soluționat fondul cauzei“. Având în vedere natura juridică a contestației la executare, cauza legală specială de reducere a pedepsei, cu caracter personal, reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, nu reprezintă o cauză de micșorare a pedepsei în sensul cazului de contestație la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Sintagma „orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei“ din cuprinsul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală are în vedere o dispoziție legală care operează direct asupra pedepsei concret aplicate prin hotărârea definitivă, iar nu asupra limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea ce a format obiectul unei judecăți definitive. Aceste cauze de stingere sau micșorare a pedepsei sunt conferite de lege cu titlu general și intervin după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. De aceea, ele constituie incidente ce pot fi invocate pe calea contestației la executare. Pentru toate aceste considerente, în opinia Departamentului de drept public al Facultății de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, în raport cu natura juridică a cauzei legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, coroborată cu natura juridică a contestației la executare, aplicarea beneficiului reducerii de pedeapsă nu se poate realiza pe calea contestației la executare. Centrul de Cercetări în Științe Penale al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara a comunicat opinia potrivit căreia în situația în care denunțul formulat în timpul judecății s-a materializat după soluționarea definitivă a cauzei, dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, sunt aplicabile pe calea contestației la executare, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, fiind vorba despre o cauză de micșorare a pedepsei. În esență, s-a arătat că pentru rațiuni ce țin de descoperirea infracțiunilor grave, legiuitorul a înțeles să confere persoanei care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, și care a comis o infracțiune, în ipoteza în care denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni grave, beneficiul unei cauze de reducere la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege. Problema de drept care a generat prezenta sesizare se referă la situația unui denunț formulat în termen (în cursul urmăririi penale sau al judecății), dar valorificat după condamnarea definitivă a denunțătorului, respectiv la posibilitatea invocării acestuia pe calea unei contestații la executare formulate în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Prin punctul de vedere comunicat s-a considerat că pentru a răspunde sesizării formulate se impune ca interpretarea reglementării supuse analizei să fie făcută în spiritul normei, cu luarea în considerare a scopului urmărit de legiuitor, respectiv în sensul în care aceste dispoziții sunt apte de a produce efecte juridice. Astfel, s-a menționat că, dacă s-ar accepta punctul de vedere potrivit căruia aplicabilitatea art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, poate avea loc numai în cursul judecății, s-ar ajunge la o situație de inechitate față de contestator, căruia nu i se poate imputa nicio culpă față de faptul că dosarul alcătuit ca urmare a denunțului său a fost finalizat ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. De asemenea, s-a considerat că aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, nu reprezintă o nouă individualizare a pedepsei, imposibil de realizat prin intermediul contestației la executare. Aceasta pentru că, printr-un atare demers judiciar, instanța de judecată va verifica numai dacă pedeapsa aplicată în concret prin hotărârea de condamnare se încadrează între limitele de pedeapsă astfel cum au fost reduse, în caz contrar pedeapsa urmând a fi coborâtă până la maximul special astfel cum a fost redus, fiind în realitate vorba despre transpunerea principiului legalității pedepsei în faza execuțională. Mai mult, s-a susținut că principiul legalității pedepsei, consacrat de dispozițiile cuprinse în art. 2 alin. (2) din Codul penal, stabilește că „nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârșită“. Pe plan european, art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului statuează că „nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii“. Pentru acest motiv s-a apreciat că una dintre consecințele principiilor mai sus enunțate vizează faptul că eventualul surplus de pedeapsă, ce nu își găsește corespondent ca urmare a incidenței în speță a prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, nu mai are justificare legală și, prin urmare, se impune a fi înlăturat. Pe de altă parte, s-a arătat că interpretarea contrară a prevederilor legale supuse analizei este de natură a da naștere unor ipoteze în care persoane aflate în situații identice, datorită unui aspect independent de conduita lor, vor ajunge să beneficieze de un tratament juridic diferit, ce va avea efect asupra pedepsei ce urmează a fi aplicată. Or, acest tratament diferențiat nu își găsește nicio justificare rezonabilă, având în vedere că întrunirea celei de-a doua condiții impuse de prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, ce vizează tragerea la răspundere penală a persoanei indicate în denunț, ține de un element aleatoriu și exterior voinței denunțătorului. Aplicarea unui astfel de tratament duce la încălcarea principiului egalității în fața legii, consacrat de dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituția României. S-a mai precizat că, în legătură cu asigurarea egalității în drepturi, Curtea Constituțională a statuat, pe calea jurisprudenței sale, că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă, a reținut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere. Având în vedere cele expuse, Centrul de Cercetări în Științe Penale al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara a considerat că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, pot fi interpretate ca reprezentând o cauză de micșorare a pedepsei, în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. ...