Decizia CCR nr. 435/2025Punctul 14

14. În raport cu susținerile astfel formulate, Curtea reține că, incriminând fapta de înșelăciune, legiuitorul a urmărit, în mod esențial, ocrotirea relațiilor sociale cu caracter patrimonial, atunci când, în derularea acestora, intenționând obținerea unui folos patrimonial injust, una dintre persoanele implicate recurge la mijloace de inducere în eroare a victimei, fie mijloace simple, de tipul celor prevăzute în art. 244 alin. (1) din Codul penal, fie cu caracter fraudulos, de natură să califice infracțiunea, conform dispozițiilor alin. (2) al aceluiași text de lege. Relațiile sociale cu caracter patrimonial, care implică buna-credință a celor implicați, constituie, în primul rând, obiectul juridic special al înșelăciunii, infracțiune contra patrimoniului, inclusă în titlul II din Partea specială a Codului penal, rezervat infracțiunilor contra patrimoniului, în general, și, totodată, în capitolul III al acestui titlu, rezervat infracțiunilor contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, în mod particular. De asemenea, caracterul patrimonial al relațiilor stabilite de autorul înșelăciunii cu victima inducerii în eroare constituie nu doar o particularitate a obiectului ocrotirii penale, ci, concomitent, și o premisă pentru existența infracțiunii analizate. Pentru a realiza condițiile de tipicitate ale înșelăciunii, acțiunea de inducere în eroare trebuie să se producă pe fondul constatării existenței unor raporturi patrimoniale între autorul faptei și persoana indusă în eroare, raporturi în derularea cărora primul acționează însă cu rea-credință, urmărind să creeze victimei o falsă reprezentare a realității, în scopul de a o determina să asigure în mod direct - fie autorului, fie altei persoane - un folos patrimonial injust. ...