Decizia CCR nr. 100/2020Punctul 15

15. Cu privire la aspectele invocate de autoare în formularea recursului, Curtea reține că înșelăciunea, ca faptă penală săvârșită contra patrimoniului, este incriminată în art. 244 din Codul penal, forma tipică a înșelăciunii subzistând numai dacă s-a pricinuit o pagubă. În speță, inculpata, autoare a excepției, a fost trimisă în judecată, printre altele, și pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, stabilirea întinderii prejudiciului produs prin fapta reținută în sarcina sa constituind un element ce ține de latura penală a cauzei cu consecințe referitor la vinovăția inculpatei, dar și pe planul tragerii la răspundere penală, în procesul individualizării pedepsei. Astfel, Curtea reține că prejudiciul este un element constitutiv al infracțiunii de înșelăciune, dar și un criteriu de individualizare judiciară a pedepsei, durata pedepsei fiind influențată și de valoarea prejudiciului, alături de celelalte criterii prevăzute de art. 74 din Codul penal. Totodată, Curtea reține că, în ipoteza infracțiunilor de rezultat, instanța de judecată stabilește cu certitudine prejudiciul la momentul soluționării laturii penale a cauzei, nefiind admisibilă soluționarea distinctă a urmării imediate, așadar, a rezultatului faptei, de vreme ce însăși existența infracțiunii depinde de producerea și întinderea prejudiciului. ...