Decizia CCR nr. 528/2019Punctul 15

15. Prin Decizia nr. 858 din 18 decembrie 2018, paragrafele 16-20, referitor la sintagma „în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial“ din cuprinsul dispozițiilor art. 207 alin. (3) din Codul penal, Curtea a reținut că aceasta indică, în mod explicit, faptul că infracțiunea de șantaj, în forma prevăzută prin textul criticat, este săvârșită cu intenție directă, respectiv în vederea dobândirii unui folos de către subiectul activ al infracțiunii sau de către o altă persoană. Acest folos poate să provină de la orice persoană, nu doar de la cea constrânsă, întrucât scopul infracțiunii nu este cel de lezare a victimei, ci are în vedere procurarea respectivului beneficiu. În mod evident, folosirea de către legiuitor a cuvântului „patrimonial“ în cuprinsul sintagmei criticate denotă caracterul direct evaluabil în bani al respectivului folos, care, de altfel, deosebește forma de bază a infracțiunii de șantaj, reglementată de art. 207 alin. (1) din Codul penal, de cea agravată, prevăzută la alin. (3) al aceluiași articol. Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că dispozițiile art. 207 alin. (3) din Codul penal sunt clare, precise și previzibile, nefiind de natură a încălca prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție. Pentru motivele mai sus arătate, Curtea a mai reținut că dispozițiile art. 207 alin. (1) și (3) din Codul penal corespund exigențelor principiului legalității incriminării, reglementat de prevederile art. 7 din Convenție. În acest sens, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragraful 31, instanța de contencios constituțional, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la legalitatea incriminării și a pedepsei, a reținut că, având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută, una dintre tehnicile standard de reglementare constând în recurgerea, mai degrabă, la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în cauzele S. W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93). ...