Decizia ÎCCJ nr. 3/2020 (HP)Punctul VIII

VIII. Examenul jurisprudenței în materie 1. Jurisprudența națională relevantă În materialul transmis de curțile de apel a fost identificat un număr redus de hotărâri judecătorești în care problema de drept concret ridicată în speță să fi fost examinată explicit, în majoritatea hotărârilor atașate instanțele pronunțându-se în limitele factuale și juridice stabilite prin actul de sesizare. Hotărârile de interes pentru problema de drept supusă dezlegării în prezenta cauză sunt următoarele: – Decizia penală nr. 1.646 din 11 noiembrie 2016 a Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și Sentința penală nr. 7 din 12 ianuarie 2017 a Tribunalului Olt - Secția penală, în care s-a consacrat opinia vizând reținerea, în ipoteza vizată de sesizare, doar a infracțiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu argumentarea comună că infracțiunea prevăzută de art. 290 din Codul penal din 1969 intră în conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, pentru că falsul în înscrisuri sub semnătură privată, ca infracțiune de sine stătătoare, se consumă în momentul folosirii înscrisului falsificat, iar nu în momentul falsificării, cum este cazul falsului material în înscrisuri oficiale sau al falsului intelectual. ... Prin urmare, câtă vreme această infracțiune se consumă în momentul folosirii înscrisului falsificat, iar folosirea unui înscris fals este o acțiune care intră în latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, cele două infracțiuni nu pot fi reținute în concurs, întrucât s-ar ajunge la o dublă sancționare a inculpatului pentru aceeași faptă. – Decizia penală nr. 629/A din 30 mai 2018 a Curții de Apel Timișoara - Secția penală și Decizia penală nr. 708/P din 13 iunie 2016 a Curții de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în care s-a consacrat soluția concursului de infracțiuni. ... În argumentare, în considerentele celei dintâi hotărâri s-a reținut, în esență, că, dată fiind definiția infracțiunii complexe și condițiile de existență a acesteia, infracțiunea prevăzută de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 nu absoarbe falsul în înscrisuri sub semnătură privată incriminat de art. 290 din Codul penal din 1969 (art. 322 din Codul penal). În cea de-a doua hotărâre s-a apreciat că infracțiunea prevăzută de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 nu absoarbe infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată întrucât norma specială de incriminare nu acoperă decât folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, având drept rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul consolidat al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, nu și falsificarea propriu-zisă a acestor documente ori declarații. Prin urmare, de vreme ce infracțiunea prevăzută de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 se poate comite și prin simpla folosire sau prezentare de documente ori declarații inexacte sau incomplete, nu se poate susține că o altă infracțiune, ce stă la baza infracțiunii scop și care constituie chiar mijlocul fraudulos în realizarea scopului respectiv, își poate pierde autonomia, doar pentru că, în cazul falsului în înscrisuri sub semnătură privată, existența faptei este condiționată de folosirea efectivă a înscrisului. Această absorbție ar exista numai atunci când faptele s-ar suprapune sub aspectul conținutului obiectiv ori atunci când una dintre fapte nu s-ar putea săvârși fără a doua, absorbind-o în chip natural. Or, în situația analizată, scopul pe care făptuitorul îl urmărește, grefat pe obținerea frauduloasă a unor fonduri europene, se poate realiza și altfel decât prin fals, această ultimă infracțiune păstrându-și autonomia atunci când autorul faptei nu se limitează la simpla folosire a înscrisului, ci îl și falsifică în prealabil. ... 2. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate hotărâri direct relevante în problema de drept analizată. Cu toate acestea, problematica naturii juridice a infracțiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 a fost examinată anterior în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, soluțiile astfel dispuse fiind, în mod tangențial, pertinente și pentru dezlegarea problemei de drept ce face obiectul prezentei sesizări. Astfel, prin Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a pronunțat asupra interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și art. 215 alin. 1, 2 și 3 din Codul penal din 1969, respectiv art. 244 alin. (1) și (2) și art. 306 din Codul penal, stabilind că: „Fapta de a folosi, în cadrul autorității contractante, printr-o acțiune a autorului, documente ori declarații inexacte, ce a avut ca rezultat obținerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și de fonduri din bugetul național întrunește elementele constitutive ale infracțiunii unice prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, indiferent dacă legea penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă.“ În considerentele acestei decizii s-a reținut că „(…) ceea ce urmărește inculpatul este ca, prin folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, să obțină pe nedrept fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor“, obiectul juridic special al infracțiunii de obținere pe nedrept de fonduri europene constituindu-l, așadar, „ocrotirea relațiilor sociale privitoare la corecta accesare a fondurilor comunitare“. Instanța supremă a subliniat, de asemenea, că „Din perspectiva conținutului său constitutiv, infracțiunea prevăzută de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 implică, în esență, o inducere în eroare a autorității contractante, prin folosirea unor înscrisuri inexacte sau false, reprezentând, prin urmare, o formă specială de fraudă regăsită în domeniul accesării fondurilor comunitare, ce nu ar putea fi reținută simultan cu incriminarea generală prevăzută de art. 215 din Codul penal din 1969“. Subsecvent acestei hotărâri, prin Decizia nr. 6 din 26 aprilie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Pitești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 3.320/109/2016, prin care se solicita pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „Dacă infracțiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este o infracțiune economică de natură a-i fi aplicabile dispozițiile art. 74^1 din Codul penal din 1969“. În considerentele acestei ultime decizii s-a reținut că, prin Decizia nr. 4/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, „s-a stabilit natura juridică a infracțiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție“, dându-se o dezlegare de drept cu privire la natura acestei infracțiuni. ... 2.2. În ceea ce privește deciziile de speță, documentarea prealabilă întocmirii prezentului raport nu a permis identificarea unor hotărâri judecătorești în care instanța supremă să fi examinat explicit chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări. ... ... 3. Jurisprudența Curții Constituționale Relevantă pentru problema de drept analizată este Decizia Curții Constituționale nr. 552 din 22 aprilie 2008 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 10 iunie 2008), prin care instanța de contencios constituțional a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18^1 și art. 18^2 din Legea nr. 78/2000, reținând, printre altele, că aceste prevederi nu fac altceva „decât să incrimineze uzul de fals comis în scopul circumstanțiat al obținerii de fonduri pe nedrept din bugetul general al Comunităților Europene.“ Aceste considerente au fost reluate, ulterior, de instanța de contencios constituțional și în Decizia nr. 1.437 din 4 noiembrie 2010 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 18 ianuarie 2011), respectiv în Decizia nr. 1.452 din 4 noiembrie 2010 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 18 ianuarie 2011). Totodată, prin Decizia nr. 869 din 23 iunie 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 7 septembrie 2011) Curtea Constituțională a constatat, suplimentar, că „reglementarea criticată vizează un obiect juridic special care are în vedere acele relații sociale cu caracter patrimonial în legătură directă cu interesele financiare ale Uniunii Europene (...)“. ... ...