Decizia ÎCCJ nr. 28/2019 (RIL)Punctul 5

5. Jurisprudență relevantă 5.1. Jurisprudența relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor legale supuse analizei în prezentul recurs în interesul legii, anterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 321 din 9 mai 2017, a fost identificată Decizia nr. 17 din 27 septembrie 2016, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 4 noiembrie 2016, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 805/121/2016/A1.1/a1, care a vizat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept: „în aplicarea art. 8 din Legea nr. 255/2013 și art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care este calea de atac (recurs, apel, contestație) împotriva încheierii de ședință prin care instanța de fond respinge, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea unor excepții de neconstituționalitate.“ Astfel, în considerentele acestei decizii (pct. XI) s-a menționat că: „(...) Instituția procesual penală reglementată prin art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală este vădit mai restrictivă decât cea cuprinsă în art. 471 și următoarele din Codul de procedură penală conform cărora admisibilitatea recursului în interesul legii se verifică prin raportare la existența unei chestiuni de drept, substanțial sau procesual, soluționată diferit de instanțele judecătorești, dar și decât cea cuprinsă în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, care condiționează invocarea excepției de neconstituționalitate a unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare de legătura acesteia cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului.(...) Prin modul de formulare a textului de lege s-a urmărit excluderea de la această procedură, ce vizează asigurarea unei practici unitare, a problemelor de drept de care nu depinde soluționarea pe fond a litigiilor penale, chestiuni ce rămân a fi supuse interpretării numai pe calea recursului în interesul legii, sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte condiții de admisibilitate reglementate de Codul de procedură penală. Or, stabilirea de către Înalta Curte de Casație și Justiție, printr-o hotărâre prealabilă, a naturii căii de atac (recurs, apel sau contestație) împotriva încheierii prin care instanța respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate nu are aptitudinea de a produce consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei cu care instanța ce a făcut sesizarea este învestită - respectiv admisibilitatea sau nu a sesizării - și nici aptitudinea de a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Natura căii de atac (recurs, apel sau contestație), deși influențează compunerea completului de judecată și, în consecință, legalitatea hotărârii pronunțate în calea de atac, nu determină însă îndeplinirea condiției de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, întrucât nu conduce la stabilirea unei relații de dependență între problema de drept supusă discuției și soluția ce urmează a fi dată în calea de atac cu care instanța respectivă este învestită. Prin sintagma „soluționarea pe fond a cauzei“, folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării și procesul penal în curs, se înțelege dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relațiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, și nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanță. Calificarea căii de atac împotriva încheierii prin care instanța respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale ca fiind recurs, apel sau contestație privește materia incidentelor procedurale și, în consecință, nu poate constitui o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, neputând produce efecte asupra modului de rezolvare a fondului cauzei (...).“ Totodată, prin Decizia în interesul legii nr. XXXVI din 11 decembrie 2006 pronunțată în Secții Unite de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și în aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, în forma în vigoare la acel moment, s-a stabilit că „încheierile instanțelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curții Constituționale, cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, sunt supuse căii de atac a recursului“. În argumentarea acestei decizii s-a menționat că: „potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, «Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, iar potrivit alin. (6) al aceluiași articol, „Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1) , (2) sau (3) , instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale“. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile». Prin aceste dispoziții legale se atribuie instanței, în fața căreia a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate, o competență specială, limitată la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1) , (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv dacă legea sau ordonanța a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată este în vigoare, dacă aceasta are legătură cu soluționarea cauzei și dacă nu s-a constatat anterior neconstituționalitatea sa. Dispozițiile legale menționate au caracter special și derogă în mod evident de la regulile generale instituite de Codul de procedură civilă și de Codul de procedură penală cu privire la competența materială de soluționare a recursului. Astfel, este de reținut că, pe de o parte, nu fac nicio distincție în raport de faza procesuală în care se află litigiul sau de natura acestuia, iar, pe de altă parte, precizează că este competentă să soluționeze recursul instanța imediat superioară, precizare care nu ar fi fost necesară dacă legiuitorul ar fi avut în vedere dispozițiile de procedură cu caracter general. Atât timp cât, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, o excepție de neconstituționalitate poate fi ridicată inclusiv în faza recursului, în lipsa unei dispoziții exprese contrare, se impune a se considera că încheierile pronunțate în această fază procesuală, conform alin. (6) al aceluiași articol, pot fi atacate cu recurs la instanța imediat superioară, indiferent dacă aceasta are sau nu, potrivit regulilor generale, competență în soluționarea fondului litigiului. În cadrul procedurii reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, se atribuie instanței imediat superioare celei care a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale o competență specială, limitată exclusiv la examinarea legalității și temeiniciei încheierii pronunțate conform art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată. (...) Evident, în raport de reglementările legale specifice organizării judiciare existente, nu pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor, cum ar fi, în materie penală, Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în celelalte materii, secțiile acestei instanțe.“ Ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 321 din 9 mai 2017, în jurisprudența conturată la nivelul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale supuse analizei în prezentul recurs în interesul legii s-a calificat ca fiind recurs calea de atac reglementată în dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Această opinie a fost reflectată atât în hotărârile definitive pronunțate de Secția penală a instanței supreme identificate supra de titularul prezentei sesizări, cât și în altele menționate cu titlu exemplificativ^1: Decizia penală nr. 311/A din 15.09.2017 pronunțată în Dosarul nr. 25.468/299/2015/a2, Decizia penală nr. 903 din 27.09.2017 pronunțată în Dosarul nr. 3.699/306/2017/a3, dar și Încheierea penală nr. 86 din 9 februarie 2018 pronunțată în Dosarul nr. 4.283/258/2017. ^1 Hotărâri definitive pronunțate ulterior Deciziei Curții Constituționale nr. 321 din 9 mai 2017 și publicate pe site-ul Înaltei Curți de Casație și Justiție (www.scj.ro). În jurisprudența Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum este ea reflectată și în Încheierea penală nr. 86 din 9 februarie 2018, s-au stabilit următoarele: „Competența de soluționare a recursului împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, cuprinsă într-o sentință pronunțată de judecătorie, îi revine tribunalului, ca instanță imediat superioară judecătoriei, iar nu curții de apel, întrucât recursul reglementat în dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este guvernat de regulile speciale de competență stabilite în aceste dispoziții, care au caracter derogator de la regulile generale de competență instituite în Codul de procedură penală.“ În considerentele aceleiași încheieri s-au mai relevat următoarele: „Competența de judecare a recursului formulat împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale este stabilită în mod neechivoc prin dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, conform cărora: «Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1) , (2) sau (3) , instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.» Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că, în materia căii de atac formulate conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, nu sunt aplicabile normele procesual penale cu caracter general, relative la competența funcțională și materială a instanțelor judecătorești, legiuitorul stabilind în mod clar faptul că aceasta este supusă controlului judiciar numai în fața instanței imediat superioare celei care a pronunțat soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale. Altfel spus, indiferent de calificarea juridică dată căii de atac prevăzută în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, chestiune, care, de altfel, a fost definitiv tranșată prin Decizia Curții Constituționale nr. 321/2017, competența de soluționare a acesteia este guvernată de dispozițiile de referință din legea specială, care au caracter derogator de la regulile generale instituite prin Codul de procedură penală cu privire la competența instanțelor judecătorești, confirmând caracterul «sui generis» al căii de atac, astfel cum a fost acesta statuat prin hotărârea instanței de contencios constituțional anterior menționată.“ ... 5.2. Jurisprudența relevantă a Curții Constituționale a României Prin Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate ridicată în Dosarul nr. 1.100/1/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători și a constatat că dispozițiile art. 21 și 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituționale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești. În considerentele deciziei, instanța de control constituțional a statuat cu privire la calea de atac reglementată de dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, că aceasta reprezintă „o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privința hotărârilor judecătorești prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Prin urmare, acest recurs este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din Codul de procedură civilă sau penală. (...) Dat fiind faptul că textul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este aplicabil atât în materie procesual civilă, cât și penală, acesta își menține natura juridică de cale de atac specială ce nu poate fi calificată în funcție de reglementările proprii procedurii penale sau civile. De aceea, această cale de atac cu o fizionomie juridică proprie nu poate fi considerată nici recurs în sensul propriu al termenului prevăzut de Codul de procedură civilă sau penală și nici apel, contestație sau plângere în sensul Codului de procedură penală. Mai mult, Curtea reține că aceeași cale de atac nu poate purta denumiri diferite în funcție de procedura civilă sau penală în care intervine.“ (paragraful 21) Curtea Constituțională a mai reținut în considerentele aceleiași decizii (paragrafele 22-23) că „obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanței ierarhic inferioare cu privire la soluția pe care aceasta a adoptat-o de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1) -(3) din Legea nr. 47/1992“ și că „o încheiere de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale poate fi atacată la instanța ierarhic superioară până la ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești“. Totodată, prin Decizia nr. 44 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 362 din 9 mai 2019, prin care s-a respins, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 și 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, raportate la art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, excepție ridicată în Dosarul nr. 3.080/1/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, instanța de contencios constituțional, reținând că încheierea de sesizare a Curții Constituționale în respectivul dosar a fost pronunțată la 13 februarie 2017, anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 321 din 9 mai 2017, a statuat în considerente (paragrafele 21-24): 21. (...) că s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor art. 21 și 24 din Legea nr. 304/2004, raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992, prin Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că aceste dispoziții sunt constituționale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, pronunțată de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești. ... 22. La paragrafele 23 și 24 ale acestei decizii, Curtea a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia nr. XXXVI/2006 stabilește că, în raport cu reglementările legale specifice organizării judiciare existente, nu pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor, cum ar fi, «în materie penală, Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în celelalte materii, secțiile acestei instanțe». Prin urmare, rezultă că acest recurs se poate exercita până la ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești, care, în materie civilă, corespunde cu secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, în materie penală, în prezent, cu Completul de 5 judecători (introdus prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010). Cu alte cuvinte, o încheiere de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale poate fi atacată la instanța ierarhic superioară, până la ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești. Prin urmare, această soluție legislativă este constituțională, fiind în acord cu art. 21 și art. 129 din Constituție. În schimb, hotărârea judecătorească pronunțată de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești (în materie civilă, secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, în materie penală, Completul de 5 judecători), prin care este respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale, nu mai poate fi atacată la «instanța imediat superioară», deoarece aceasta nu există. Cu privire la acest aspect, Curtea a reținut că nu poate fi realizat un melanj între cererile în materie civilă, pe de o parte, și cele în materie penală, disciplinară sau alte cauze care sunt date în competența Completului de 5 judecători, pe de altă parte, pentru a se justifica posibilitatea exercitării recursului prevăzut de Legea nr. 47/1992 în materie civilă la Completul de 5 judecători. Mai mult, în condițiile legale date, nici hotărârea judecătorească pronunțată de Completul de 5 judecători, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale (materie penală, disciplinară sau alte cauze prevăzute de lege), nu poate fi supusă recursului prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, tocmai pentru că nu mai există o instanță imediat superioară. ... 23. Curtea a reținut, la paragraful 25 al Deciziei nr. 321 din 9 mai 2017, că, în această situație particulară, a gradului de jurisdicție reprezentat chiar de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești, structura de organizare a instanțelor judecătorești nu poate fi un motiv care să anihileze un drept stabilit chiar prin Legea nr. 47/1992, pentru că premisa este aceea a configurării organizării instanțelor judecătorești în funcție de drepturile procesuale ce incumbă subiectelor de drept, și nu invers. Or, prin jocul normelor de competență, textul legal criticat exclude posibilitatea formulării unui asemenea recurs atunci când cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate a fost respinsă. În consecință, Curtea a constatat că persoanele aflate în această ipoteză nu beneficiază de niciun remediu procesual apt să ducă la restabilirea legalității, acestora fiindu-le aplicat un tratament juridic diferențiat doar pentru că tipologia de cauză, în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, a inclus și ultimul grad de jurisdicție în materia respectivă, întrucât egalitatea în drepturi presupune aplicarea aceluiași tratament juridic pentru situații analoage, Curtea a reținut că s-a realizat o discriminare între persoanele care pot accesa acest unic remediu procesual, în funcție de gradul instanței judecătorești în fața căreia este ridicată excepția de neconstituționalitate, ceea ce este contrar art. 16 alin. (1) din Constituție. ... 24. Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 21 din Constituție, la paragraful 26 al aceleiași decizii, Curtea a reținut că, în accepțiunea acestor dispoziții constituționale, căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate reprezintă un aspect al accesului liber la justiție și, deși legiuitorul are o marjă de apreciere în configurarea acestora, nu se poate ajunge la eliminarea implicită a unei căi de atac, în condițiile în care aceasta este reglementată în fondul activ al legislației. Blocarea accesului la această cale de atac, în ipoteza în care excepția de neconstituționalitate a fost respinsă în ultimul grad de jurisdicție, reprezintă o încălcare a dreptului la acces liber la justiție, prin raportare la folosirea căilor de atac, contrară art. 21 alin. (1) și (2) și art. 129 din Constituție. De asemenea, ținând cont de faptul că echitatea procedurii se evaluează în funcție de garanțiile procesuale de care dispun părțile în litigiu, Curtea a constatat că textul criticat încalcă și art. 21 alin. (3) din Constituție privind dreptul la un proces echitabil. ... ... ...