Decizia ÎCCJ nr. 28/2019 (RIL)Punctul 6

6. Punctul de vedere al specialiștilor cu privire la problema de drept ce a generat practică neunitară 6.1. Specialiștii Centrului de Cercetări în Științe Penale al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara au transmis Înaltei Curți de Casație și Justiție opinia formulată cu privire la chestiunea de drept vizând competența funcțională (complet de drepturi și libertăți, complet de cameră preliminară, instanță de judecată) de soluționare a căii de atac împotriva încheierii prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu o excepție de neconstituționalitate. Astfel, cu privire la admisibilitatea sesizării, s-a relevat că, în temeiul art. 471 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată în vederea soluționării recursului în interesului legii, față de problema de drept evocată ce a primit rezolvări diferite la nivel național. Verificând sesizarea, în raport cu criteriile de admisibilitate stabilite de art. 471 și următoarele din Codul de procedură penală, s-a apreciat că recursul în interesul legii este inadmisibil, reținându-se că ori de câte ori o problemă de drept primește rezolvări diferite în jurisprudența instanțelor din România, revine instanței supreme competența de a soluționa astfel de sesizări, ce derivă din necesitatea aplicării unitare a legii la nivel național. În esență, s-a relevat că posibilitatea instanței supreme de a tranșa diferite aspecte rezolvate neunitar la nivel național trebuie, în mod obligatoriu, să aibă ca situație premisă o reglementare legislativă interpretată în mod diferit de instanțele naționale. Cu toate acestea, prin această cale de asigurare a unei practici judiciare unitare, judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se pot substitui legislatorului în încercarea de a dispune cu titlu obligatoriu o rezolvare neprevăzută de lege și, pentru acest motiv, s-a apreciat că sesizarea nu îndeplinește cerințele de admisibilitate, prin prisma imposibilității Înaltei Curți de Casație și Justiție de a reglementa printr-o hotărâre, cu caracter general obligatoriu, competența în ceea ce privește soluționarea unei căi de atac. S-a conchis în sensul că se impune a fi respinsă ca inadmisibilă prezenta sesizare față de obiectul recursului în interesul legii, astfel cum acesta este definit de lege, întrucât prin aceasta se tinde la o completare nepermisă a dispozițiilor legale în materie de competență a instanțelor judecătorești. În elaborarea prezentei opinii a fost avută în vedere Decizia nr. 321 din 9 mai 2017 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017) cu privire la natura căii de atac (recurs), în care judecătorii constituționali au stabilit, în mod obligatoriu, că soluționarea acesteia intră în competența instanței superioare celei care a pronunțat hotărârea recurată. Conform dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1) , (2) sau (3) din același text, instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale, încheierea putând fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare, iar recursul se judecă în termen de 3 zile. Evident, în materie procesual penală, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală la data de 1 februarie 2014, calea de atac a recursului, reglementată până la acea dată, nu mai există. Prin urmare, dificultatea jurisprudențială constă în aceea de a determina caracteristicile căii de atac a recursului în această materie, prin raportare inclusiv la competența funcțională. Curtea Constituțională, în decizia amintită, a stabilit faptul că este vorba de o cale de atac pe care legislatorul a conceput-o distinct de orice calificare procesual civilă sau penală și numai în privința hotărârilor judecătorești prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. S-a mai precizat că acest recurs este un remediu judiciar ce nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din Codul de procedură civilă sau penală și își menține natura juridică de cale de atac specială, ce nu poate fi calificată în funcție de reglementările proprii procedurii penale sau civile. Instanța de contencios constituțional a mai stabilit că această cale de atac cu o fizionomie juridică proprie nu poate fi considerată nici recurs în sensul propriu al termenului prevăzut de Codul de procedură civilă sau penală și nici apel, contestație sau plângere în sensul Codului de procedură penală. S-a apreciat că din considerentele mai sus menționate rezultă o reală dificultate în sarcina instanțelor de judecată în a determina competența funcțională în cazul acestui tip de recurs, dificultate determinată de inadvertența legislativă existentă la acest moment, întrucât atâta vreme cât recursul prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu se judecă nici după regulile procedurii civile, nici după cele procesual penale, întrebarea firească fiind ce alte reguli ar putea deveni aplicabile în privința determinării competenței funcționale în aceste condiții? S-a apreciat că atribuirea unei competențe funcționale unui anumit tip de judecător (complet de drepturi și libertăți, complet de cameră preliminară, instanță de judecată) nu poate fi realizată decât prin intervenția promptă a legislatorului, iar nu printr-un recurs în interesul legii, iar în opinia exprimată, recursul în interesul legii nu poate substitui obligația pozitivă a legiuitorului de reglementare, instanța supremă neputând acoperi o lacună legislativă, prezentă și la acest moment, printro decizie cu caracter general obligatoriu. În același timp, s-a considerat că tocmai inexistența unei norme exprese privind competența funcțională atrage imposibilitatea instanței supreme de a hotărî, în mod obligatoriu, pentru instanțele interne, pe calea recursului în interesul legii. ... 6.2. Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la problema de drept care formează obiectul Dosarului nr. 1.368/1/2019, a opinat în sensul că recursul împotriva încheierii prin care judecătoria, tribunalul sau curtea de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate se soluționează de către instanța de judecată imediat superioară, în complet format din 3 judecători, indiferent de faza procesului penal în care a fost pronunțată încheierea. În susținerea acestui punct de vedere s-a argumentat că: a) în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1) , (2) sau (3) , instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile“. Cu privire la calea de atac reglementată în dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, prin trimitere la interpretarea statuată în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 321 din 9 mai 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017), paragrafele 21-23, s-a reținut că au rezultat următoarele soluții: recursul^2 este calea de atac reglementată în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992; recursul prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 constituie o cale de atac cu o fizionomie juridică proprie, care, în materie procesual penală, nu poate fi recalificată ca apel, contestație sau plângere; competența de judecată a recursului reglementat în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 revine instanței de judecată ierarhic superioare (imediat superioare). ^2 Decizia penală nr. 311/A din 15.09.2017 pronunțată în Dosarul nr. 25.468/299/2015/a2, Decizia penală nr. 903 din 27.09.2017 pronunțată în Dosarul nr. 3.699/306/2017/a3, dar și Încheierea penală nr. 86 din 9 februarie 2018 pronunțată în Dosarul nr. 4.283/258/2017, toate ale Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Excluderea posibilității de a recalifica recursul prevăzut în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 ca fiind apel, contestație sau plângere, stabilirea competenței de soluționare a recursului în favoarea instanței de judecată și inexistența unei referiri la competența completurilor formate din judecători de drepturi și libertăți ori din judecători de cameră preliminară de a soluționa recursul determină concluzia că recursul împotriva încheierii prin care judecătoria, tribunalul ori curtea de apel respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate se judecă de instanța de judecată ierarhic superioară (imediat superioară), indiferent de faza procesului penal în care se pronunță încheierea și indiferent dacă încheierea este pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți sau de judecătorul de cameră preliminară. Nici art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și nici Decizia Curții Constituționale nr. 321 din 9 mai 2017 nu permit atribuirea competenței de a soluționa recursul în favoarea completurilor formate din judecători de drepturi și libertăți sau din judecători de cameră preliminară, în ipoteza în care încheierea este pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți ori de judecătorul de cameră preliminară. Dimpotrivă, Decizia Curții Constituționale nr. 321 din 9 mai 2017 exclude explicit posibilitatea recalificării recursului ca fiind contestație și, în consecință, exclude posibilitatea stabilirii competenței în favoarea completurilor formate din judecători de drepturi și libertăți sau din judecători de cameră preliminară. ... b) S-a apreciat că această concluzie rezultă, cu claritate, din modificările legislative adoptate prin Legea nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.^3 ^3 Legea nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018. Referitor la Înalta Curte de Casație și Justiție, în art. 31 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 304/2004, introdus prin Legea nr. 207/2018, se prevede că, „pentru recursurile împotriva încheierilor prin care curțile de apel și Curtea Militară de Apel resping cererile de sesizare a Curții Constituționale, completul de judecată este format din 3 judecători“, în același timp, completurilor formate din 2 judecători de drepturi și libertăți și completurilor formate din 2 judecători de cameră preliminară le este rezervată exclusiv competența de a soluționa calea de atac a contestației (cu relevanță în speță, împotriva încheierilor pronunțate de judecătorii de drepturi și libertăți și judecătorii de cameră preliminară de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel). Referitor la tribunale și curți de apel, în art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, modificat prin Legea nr. 207/2018, se prevede că „recursurile se judecă în complet format din 3 judecători, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel“. De asemenea, completurilor formate din 2 judecători de drepturi și libertăți și completurilor formate din 2 judecători de cameră preliminară le este rezervată exclusiv competența de a soluționa calea de atac a contestației (împotriva încheierilor pronunțate de judecătorii de drepturi și libertăți și judecătorii de cameră preliminară de la judecătorii și tribunale). Dispozițiile Legii nr. 304/2004, în forma revizuită prin Legea nr. 207/2018, conduc la următoarele concluzii: completurile formate din judecători de drepturi și libertăți și completurile formate din judecători de cameră preliminară judecă exclusiv calea de atac a contestației, iar nu și calea de atac a recursului, iar recursurile se judecă în complet format din 3 judecători. În temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și al Deciziei Curții Constituționale nr. 321 din 9 mai 2017, precum și al dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. h) și art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare, recursul împotriva încheierii prin care judecătoria, tribunalul și curtea de apel resping cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate se judecă de instanța de judecata imediat superioară, în complet format din 3 judecători.^4 ^4 În jurisprudența Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ulterioară Legii nr. 207/2018, recursurile împotriva încheierilor prin care curțile de apel au respins cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate au fost judecate în complet format din 3 judecători, indiferent de faza procesului penal în care s-a pronunțat încheierea (de exemplu, prin Decizia nr. 92 din 14 februarie 2019, Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de judecată imediat superioară, în complet format din 3 judecători, a soluționat recursul împotriva dispoziției de respingere a cererii privind sesizarea Curții Constituționale, cuprinsă într-o încheiere pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Iași în procedura camerei preliminare și prin Decizia nr. 106 din 21 februarie 2019, Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de judecată imediat superioară, în complet format din 3 judecători, a soluționat recursul împotriva dispoziției de respingere a cererii privind sesizarea Curții Constituționale, cuprinsă într-o încheiere pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Timișoara în procedura reglementată în art. 341 din Codul de procedură penală. S-a menționat că această soluție este aplicabilă indiferent de faza procesului penal în care este pronunțată încheierea (indiferent dacă încheierea este pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți sau de judecătorul de cameră preliminară), întrucât completurile formate din judecători de drepturi și libertăți și completurile formate din judecători de cameră preliminată nu au competența de a soluționa calea de atac a recursului. ... c) Nu în ultimul rând, concluziile de la lit. a) și b) se întemeiază și pe dispozițiile din Codul de procedură penală. În acest sens, potrivit dispozițiilor art. 425^1 alin. (1) teza I din Codul de procedură penală „calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres“. Or, nicio dispoziție din fondul activ al legislației nu prevede calea de atac a contestației împotriva încheierii prin care se respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale. În conformitate cu dispozițiile art. 53 din Codul de procedură penală, care reglementează competența judecătorului de drepturi și libertăți „judecătorul de drepturi și libertăți este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia, soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind: a) măsurile preventive; b) măsurile asigurătorii; c) măsurile de siguranță cu caracter provizoriu; d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege; e) încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii; f) procedura audierii anticipate; g) alte situații expres prevăzute de lege“. Nici dispozițiile art. 53 din Codul de procedură penală și nici alte dispoziții legale în vigoare nu atribuie în competența judecătorului de drepturi și libertăți, ca judecător unic sau în complet format din 2 judecători, soluționarea recursurilor împotriva încheierilor prin care se resping, în cursul urmăririi penale, cererile de sesizare a Curții Constituționale. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 54 din Codul de procedură penală, care reglementează competența judecătorului de cameră preliminară, „judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia: a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; b) verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; c) soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; d) soluționează alte situații expres prevăzute de lege“. Nici în acest caz dispozițiile art. 54 din Codul de procedură penală sau alte dispoziții legale în vigoare nu atribuie în competența judecătorului de cameră preliminară, ca judecător unic ori în complet format din 2 judecători, soluționarea recursurilor împotriva încheierilor prin care se resping cererile de sesizare a Curții Constituționale, în cursul procedurii camerei preliminare sau în cursul procedurii plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire ori de netrimitere în judecată. În consecință, Codul de procedură penală nu poate constitui temei legal pentru recalificarea recursului ca fiind contestație sau pentru soluționarea recursului în complet format din judecători de drepturi și libertăți ori din judecători de cameră preliminară. ... ... ...