Decizia ÎCCJ nr. 28/2019 (RIL)Punctul 9

9. Înalta Curte de Casație și Justiție 9.1. Analiza condițiilor de admisibilitate Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curții de Apel București în temeiul dispozițiilor art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, care stabilește că, pentru asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție sau colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești. Verificând regularitatea învestirii, în raport cu prevederile legale menționate anterior, care enumeră, în categoria subiecților de drept care pot promova recurs în interesul legii, colegiile de conducere ale curților de apel, se constată că această primă condiție referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită. Tot sub aspectul condițiilor de admisibilitate, dispozițiile art. 471 alin. (2) din Codul de procedură penală prevăd în mod imperativ ca cererea să cuprindă pe lângă soluțiile diferite date problemei de drept și motivarea acestora, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrina relevantă în domeniu, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recurs în interesul legii, iar în mod formal, sesizarea îndeplinește condițiile menționate în contextul în care cuprinde soluția ce se propune de către titular și nu se limitează în a expune cele patru orientări jurisprudențiale ale instanțelor naționale. Dispozițiile art. 471 alin. (3) din Codul de procedură penală prevăd că cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoțită, sub sancțiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătorești definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit de instanțele judecătorești, sancțiunea nerespectării acestei dispoziții fiind prevăzută expres de art. 472 din Codul de procedură penală. Astfel, dispozițiile legale menționate statuează în sensul că: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează la cerere.“ Din analiza hotărârilor judecătorești atașate actului de sesizare în dovedirea existenței unei jurisprudențe neunitare cu privire la problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii se constată că în susținerea celor patru opinii, deși au fost comunicate mai multe hotărâri judecătorești definitive, analizarea lor relevă faptul că sesizarea formulată tinde la identificarea de către instanța supremă a modului de aplicare în timp a unei decizii a Curții Constituționale, iar, pe de altă parte, dezlegarea de drept vizează doar aspecte teoretice, cu caracter general, referitoare la efectele Deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017. Referitor la aplicarea directă de către instanțele judecătorești a deciziilor sale, Curtea Constituțională a arătat în Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 16 mai 2000 că „dispozițiile constituționale pot și trebuie să fie aplicate în mod direct de către instanțele judecătorești și în cazul în care, printr-o decizie a Curții Constituționale, a fost constatată neconstituționalitatea prevederilor legale existente, iar legiuitorul nu a procedat încă la modificarea sau abrogarea, după caz, a acelor prevederi legale“. Așadar, deciziile Curții Constituționale, fiind obligatorii și având forță pentru viitor, au putere de lege, iar având putere de lege, în dreptul penal substanțial, vor genera situații tranzitorii, în care se va pune problema legii penale mai favorabile ori cea a dezincriminării, în considerare art. 5 ori art. 4 din Codul penal. Forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care acesta se sprijină (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014), nefiind necesare din această perspectivă alte clarificări. Prin urmare, efectele deciziilor Curții Constituționale nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituții ale statului, întrucât un atare demers ar genera o știrbire a competenței sale exclusive în materie, ci trebuie aplicate într-un mod conform considerentelor sale, la cazul dedus judecății. Referitor la efectele deciziilor Curții Constituționale se reține că, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile prin care Curtea Constituțională declară neconstituționalitatea unei dispoziții legale, indiferent de tipul acestora (simple, interpretative sau manipulatorii) sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. De asemenea, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Din interpretarea dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că toate deciziile Curții Constituționale au ca efect obligația organelor de aplicare a legilor de a se conforma acestora, în sensul de a nu aplica prevederile constatate neconstituționale, iar, în cazul celor interpretative, aceste organe trebuie să își adapteze practica în conformitate cu interpretarea dată normei de către instanța de contencios constituțional. Or, în aceste condiții, a solicita instanței supreme clarificări suplimentare cu privire la aspectele învederate în conținutul sesizării echivalează cu o nesocotire a plenitudinii de jurisdicție a Curții Constituționale în domeniul controlului de neconstituționalitate. ... ...