Decizia ÎCCJ nr. 48/2019 (HP)Punctul XI

XI. Înalta Curte de Casație și Justiție 42. Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: ... + Asupra admisibilității sesizărilor 43. Temeiul prezentelor sesizări îl constituie prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, normă conform căreia „dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. ... 44. Norma juridică enunțată reglementează o procedură a cărei finalitate este aceea de a asigura interpretarea unitară de către instanțele judecătorești a unor dispoziții legale care sunt susceptibile să primească interpretări diferite în activitatea judiciară. ... 45. Pentru admisibilitatea acestei proceduri, care este una de excepție, legiuitorul a instituit o serie de condiții care se cer a fi întrunite cumulativ, și anume: – existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanță; ... – cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; ... – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; ... – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; ... – asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare; ... – să se solicite Înaltei Curți de Casație și Justiției - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept la care se referă sesizarea. ... ... 46. Evaluând actul de sesizare din perspectiva acestor cerințe legale impuse prin art. 519 din Codul de procedură civilă, se constată că: ... 47. Prima dintre condițiile de admisibilitate este îndeplinită în cauză: sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost realizată de Tribunalul Călărași, instanță care a fost învestită cu soluționarea căii de atac a apelului în două litigii care au ca obiect invalidarea unor hotărâri emise de comisia județeană de fond funciar în procedura de stabilire a dreptului de proprietate în temeiul legislației fondului funciar adoptată ulterior anului 1991, hotărâri prin care s-au validat (în vederea reconstituirii dreptului de proprietate) procese-verbale de delimitare a amplasamentelor unor terenuri aflate în domeniul public al statului și în administrarea Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Fundulea. ... 48. Și cea de-a doua condiție de admisibilitate este îndeplinită, judecata în apel fiind una care, în materia fondului funciar, constituie o judecată în ultimă instanță, în conformitate cu prevederile art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 5 alin. (1) din titlul XIII din Legea nr. 247/2005 și cu art. 7 din Legea nr. 76/2012. ... 49. Din perspectiva celei de-a treia cerințe care rezidă din prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, cerință care reclamă necesitatea ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzelor în care au fost formulate sesizările, se constată că: Legiuitorul nu definește noțiunea de „chestiune de drept“ la care se referă prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, situație în care atribuția calificării în acest mod a sesizărilor primite în temeiul normei procedurale enunțate revine instanței competente, respectiv Completului pentru soluționarea unor chestiuni de drept din cadrul instanței supreme. Plecând de la scopul procedurii speciale reglementate prin art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, și anume acela de mecanism de unificare a practicii judiciare, este necesar a se atribui noțiunii de „chestiune de drept“ semnificația de problemă de drept care este în mod obiectiv dificilă, respectiv de problemă care este de natură a suscita instanțelor judecătorești o dificultate deosebită în a identifica înțelesul sau sfera de aplicare a unor norme juridice ori a unor principii de drept, fiind astfel de natură să conducă la interpretări diferite din partea instanțelor, cu consecința generării unei practici judiciare neuniforme. În acest context se observă că în doctrină s-a apreciat că, pentru a fi în prezența unei probleme de drept reale, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Astfel, chestiunea de drept sesizată trebuie să fie aptă să conducă la interpretări diferite, care să fie prefigurate sau afirmate în plan doctrinar, interpretări care să fie arătate de titularul sesizării în cadrul punctului de vedere pe care este ținut să îl întocmească, în conformitate cu prevederile art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă. Or, în cuprinsul încheierilor de sesizare se regăsește afirmația lipsită de argumentare a instanței de trimitere în sensul că propunerea de sesizare privește o chestiune de drept susceptibilă de interpretare diferită a normelor de drept intern, care pot genera o practică neunitară și precizarea că obiectul sesizării prezintă un grad de dificultate deoarece se circumscrie incidenței prevederilor Convenției și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dar presupune și analiza corelată a mai multor norme de drept în contextul Deciziei nr. 23/2011. Prin prisma celor enunțate anterior se constată că sesizările pendinte nu pot fi privite ca unele care privesc o „chestiune de drept“ în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, în condițiile în care nu s-a relevat un nivel sporit de dificultate a interpretării normelor de lege coroborate cu principiile de drept indicate și nici potențialul acelorași prevederi și principii de a genera practică judiciară neunitară. Interpretarea coroborată a normelor de drept și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și realizarea unui raționament judiciar constituie activități care țin de esența activității judecătorului, acesta fiind chemat să interpreteze legea și să o aplice la situațiile de fapt deduse judecății sale, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Ca atare, ele rămân atributul exclusiv al instanței de trimitere. Metodele de interpretare a actelor normative de diferite grade și a altor izvoare de drept sunt consacrate în doctrină și jurisprudență (cu titlu de exemplu: interpretarea sistematică, interpretarea gramaticală, interpretarea teleologică etc.), iar prin dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituția României sunt reglementate modalitățile de interpretare și aplicare a normelor interne în cazurile în care acestea se află în concurs cu norme apartenente unor acte normative internaționale la care România este parte. Astfel, situația relevată de titularul sesizării - în sensul că este necesară o interpretare corelată a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a normelor Convenției, precum și a unor prevederi legale naționale, în contextul existenței Deciziei nr. 23/2011, are caracteristicile unei probleme curente cu care se confruntă instanțele judecătorești, și nicidecum ale unei problematici determinate de imperfecțiuni ale legii, care ar putea genera în mod obiectiv dificultăți de interpretare în activitatea jurisdicțională a instanțelor. Asemenea operațiuni de interpretare și de aplicare a unor dispoziții legale și principii de drept, la diferite circumstanțe care caracterizează fiecare litigiu, nu pot fi atribuite Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. ... 50. Din perspectiva legăturii cu cauza a problematicii relevate se constată că titularul sesizării a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile prin care să se dea o dezlegare chestiunii privind interpretarea dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (forma în vigoare în anul 2008) prin raportare la art. 27 alin. (7) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, a principiului securității raporturilor juridice și principiului bunei-credințe, având în vedere trecerea a circa 8 ani de la emiterea hotărârilor comisiei județene (urmate de emiterea de titluri de proprietate) până la formularea acțiunii în nulitate absolută a acestora, în sensul că nulitatea absolută a hotărârilor comisiei județene emise fără parcurgerea procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat prin hotărâre a Guvernului emisă cu privire la terenurile delimitate în condițiile art. 9 și 12 din Legea 1/2000 nu operează în situația în care au fost emise titluri de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991. Raportat la acest conținut al întrebărilor adresate trebuie observat că, fiind învestită cu soluționarea în apel a celor două pricini în care au fost formulate sesizările, instanța de trimitere are a se pronunța în limitele determinate de art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv cu privire la legalitatea și temeinicia sentințelor apelate, corespunzător criticilor formulate prin apelurile declarate în respectivele litigii. Din verificarea conținutului sentințelor care formează obiectul apelurilor, se constată că la judecata în primă instanță nu a fost invocată, de vreo parte sau de instanță din oficiu, și, ca atare, nici nu s-a analizat buna-credință a beneficiarilor reconstituirii dreptului de proprietate unită cu protecția conferită respectivilor beneficiari prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, dar și cu principiul securității raporturilor juridice și cel al bunei-credințe, drept cauză de salvgardare a actelor juridice (hotărâri de validare emise de comisia județeană de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenurilor) a căror nulitate s-a invocat. Pe de altă parte, se constată că cererile de apel nu conțin vreo critică de natură a conduce la analizarea căii de atac prin prisma aceleiași cauze de salvgardare menționate și nici nu a fost invocat un motiv de apel de ordine publică de natură a determina o atare analiză. Relevant este și faptul că persoanele la a căror bună-credință s-a raportat titularul sesizărilor, respectiv beneficiarii titlurilor de proprietate, nu sunt părți în procesele care se află pe rolul Tribunalului Călărași, astfel că nu se poate vorbi despre riscul afectării unui „bun“ pe care ei l-ar deține, atâta vreme cât nu există un litigiu relativ la dreptul lor de proprietate. Imperativul respectării limitelor devoluțiunii, care rezidă cu evidență din prevederile art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă, și principiul disponibilității, care este specific oricărui proces în materie civilă și în oricare dintre etapele procesuale pe care procesul le parcurge, impun ca judecata în calea de atac a apelului să constea într-un control judiciar, realizat prin prisma criticilor concret formulate de părțile apelante împotriva judecăților realizate în primă instanță și prin prisma unor eventuale motive de ordine publică puse în discuție din oficiu de instanța de apel. Este de observat, totodată, că în conținutul întrebărilor adresate de Tribunalul Călărași sunt incluse repere factuale determinate, care să fie avute în vedere de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv buna-credință a beneficiarilor titlurilor de proprietate și trecerea unei perioade de timp de 8 ani între data emiterii respectivelor titluri și data declanșării litigiilor în care a fost formulată sesizarea. În prezența acestor repere, întrebările tind la determinarea modului de aplicare a dispozițiilor legale și a principiilor de drept indicate la situații de fapt precum cele descrise în încheierile de sesizare, iar nu la evidențierea unor imperfecțiuni ale dispozițiilor legale și principiilor de drept relevate. În concluzie, în condițiile în care nu au fost învestite instanțele de apel - titulare ale sesizărilor -, în vreuna dintre modalitățile permise de legea procedurală, nici să analizeze valabilitatea titlurilor de proprietate (care sunt acte juridice de stabilire a dreptului de proprietate în favoarea unor terți de proces) emise subsecvent măsurilor de validare (dispuse prin cele două hotărâri emise de comisia județeană de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenurilor), a căror legalitate este supusă analizei judiciare, și nici să se pronunțe cu privire la atitudinea subiectivă de bună sau de rea-credință a respectivilor terți, trebuie constatat că nu se verifică nici existența în cauzele respective a criteriilor în raport cu care s-a cerut interpretarea dispozițiilor legale, consecința fiind aceea că nu poate fi constatată existența unei legături între chestiunile la care se referă sesizările și litigiile în care acestea au fost formulate. Față de cele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reține că sesizările supuse analizei nu îndeplinesc cerința de a privi veritabile chestiuni de drept, care să fie utile soluționării pe fond a litigiilor în care au fost formulate, ținând seama de limitele în care titularul sesizării a fost învestit a se pronunța. ... 51. Cea de-a patra condiție de admisibilitate, care rezidă din prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, este aceea ca problema de drept identificată să prezinte caracter de noutate. Verificând îndeplinirea acesteia, se constată că: Prin Decizia nr. 23/2011 s-a analizat problema de drept determinată de faptul că instanțele de judecată învestite prin plângeri formulate de instituțiile prevăzute de art. 9 alin. (1) și (1^1) din Legea nr. 1/2000 (adică de: institutele, centrele și stațiunile de cercetare destinate cercetării și producerii de semințe, de material săditor din categorii biologice superioare și de animale de rasă, unitățile de învățământ cu profil agricol sau silvic) au statuat diferit asupra legalității hotărârilor adoptate de comisiile județene de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, prin care terenuri aflate în perimetrul stațiunilor, instituțiilor și centrelor de cercetare ori al unităților de învățământ de profil agricol sau silvic au fost trecute din domeniul public al statului în domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale, pentru a fi puse la dispoziția comisiilor locale, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente, respectiv asupra hotărârilor prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate pe vechile amplasamente în favoarea foștilor proprietari, în cadrul acestor perimetre. În contextul examenului jurisprudențial realizat prin respectiva decizie s-a reținut că instanțele de judecată au ajuns la concluzii diferite în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 raportat la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Aceeași problemă de drept a fost soluționată diferit de instanțele învestite cu judecata plângerilor formulate de foștii proprietari ai terenurilor preluate de stat, situate în perimetrul instituțiilor prevăzute de art. 9 alin. (1) și (1^1) din Legea nr. 1/2000. În contextul evaluării specifice procedurii recursului în interesul legii au fost avute în vedere aspectele referitoare la competența comisiilor județene de aplicare a legislației fondului funciar de a dispune cu privire la terenuri aflate în perimetrul unităților de cercetare ori al unităților de învățământ de profil agricol sau silvic și au fost dezlegate aspectele relative la cerințele legale necesar a fi respectate pentru trecerea acestor terenuri din domeniul public al statului în domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate. De asemenea, din aceeași decizie reiese că problematica legată de respectivele competențe ale comisiilor județene de aplicare a legilor fondului funciar era una care deja primise dezlegări diferite în practica instanțelor judecătorești, astfel că în mod evident era cristalizată la acea dată o jurisprudență privind respectiva materie, jurisprudență care nu era însă unitară. În aceste condiții, se impune constatarea că problema de drept referitoare la competența funcțională a oricărei comisii județene de aplicare a legislației fondului funciar, de a adopta hotărâri având ca efect trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale a unor terenuri aflate în perimetrele unităților de cercetare științifică ori a unităților de învățământ cu profil silvic sau agricol nu are caracter de noutate. Pe de altă parte, în urma consultării instanțelor naționale cu privire la existența unei practici în materia în care s-au formulat sesizările prezente, se constată că au fost comunicate în mod majoritar opinii teoretice ale judecătorilor, care au fost diferite. Este de observat, însă, că opiniile similare celei a titularului sesizărilor, și anume cele care erau favorabile înlăturării sancțiunii nulității hotărârilor comisiilor județene, au evidențiat necesitatea evaluării concrete a circumstanțelor fiecărui caz în care se invocă o nulitate de natura celei descrise în încheierile de sesizare, prin acest mod de tratare a întrebărilor supuse analizei prezente reliefându-se însușirea problematicii ridicate de a fi una care privește aplicarea legii la situații litigioase concrete, iar nu una care să țină de o interpretare de principiu a unui text de lege imperfect. În consecință, nu este îndeplinită nici condiția de admisibilitate ca problema de drept relativ la care s-a declanșat procedura reglementată de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă să fie nouă. Criteriile juridice suplimentare de interpretare indicate de instanța de trimitere, respectiv principiul securității raporturilor juridice și principiul bunei-credințe, nu pot conduce la înlăturarea menționatei concluzii, pentru că aceste principii nu au caracter de noutate în sistemul de drept român, ci ele au o veche consacrare doctrinară și jurisprudențială, astfel că erau de actualitate și la data la care a fost pronunțată Decizia nr. 23/2011 și, în mod inerent, trebuie prezumat că nu ar fi putut trece neobservate în interpretarea realizată de instanța supremă în cadrul procedurii recursului în interesul legii. În ce privește împrejurarea trecerii unui interval de timp de 8 ani între data emiterii actelor juridice a căror valabilitate se analizează în cele două procese aflate pe rolul autorului sesizării și data formulării acțiunii în justiție prin care se cere constatarea nulității respectivelor acte trebuie subliniat că aceasta reprezintă o chestiune de apreciere a circumstanțelor de fapt ale cauzelor și nu poate constitui suportul interpretării de principiu a dispozițiilor de lege imperative la care se referă sesizările, atâta vreme cât legiuitorul nu a inclus în conținutul respectivelor norme vreo cerință sau vreo consecință decurgând din trecerea unor perioade de timp. ... 52. În egală măsură, nu este îndeplinită nici condiția a cincea, și anume aceea ca asupra acestei chestiuni să nu fi statuat Înalta Curte de Casație și Justiție. Dezlegări relative la chestiunea de drept în privința căreia s-a formulat sesizarea prezentă se regăsesc în mod evident în considerentele Deciziei nr. 23/2011, respectiv: Condiția esențială de validitate a actului administrativ prin care se dispune cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din perimetrul stațiunii de cercetare constă în legalitatea procedurii de trecere a terenului din domeniul public al statului în cel privat, operațiune prin care aceste bunuri intră în circuitul civil, putând servi la retrocedare. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că se impune îndeplinirea cerințelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care stipulează că trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin Constituție sau prin lege nu se prevede altfel. Niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situație derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 și a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă că referirea din art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 la noțiunea «în condițiile legii» trebuie raportată la dispozițiile-cadru ale Legii nr. 213/1998 și, prin urmare, la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului. (...) Sancțiunea nerespectării competenței și a procedurii de dezafectare a terenurilor din domeniul public și de trecere a acestora în domeniul privat este expres prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv nulitatea absolută. Ca atare, nu se poate recunoaște comisiei județene competența de a dispune trecerea din domeniul public în domeniul privat a terenurilor aflate în perimetrul stațiunilor de cercetare, comisia neputându-se substitui puterii executive în ceea ce privește competența exercitării atribuțiilor stabilite de Legea nr. 213/1998 Prin aceeași decizie s-a mai reținut că: Un bun aflat în domeniul public de interes național nu poate fi lăsat la dispoziția unei instituții de interes județean, în caz contrar fiind încălcat regimul juridic al proprietății publice. Comisia județeană poate doar să constate trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat, după parcurgerea procedurii expres prevăzute de lege, hotărârile sale neintrând în sfera noțiunii de lege, lato sensu. Acestea sunt acte administrative ce nu se pot încadra în situația de excepție la care fac referire dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Mai mult, având în vedere că terenurile institutelor și stațiunilor de cercetare științifice sunt cuprinse expres în enumerarea din anexa la Legea nr. 213/1998, la pct. 5, ar fi împotriva oricărei norme (de tehnică legislativă) să se permită ca o hotărâre a comisiei județene să modifice o lege. (...) Constatarea, prin hotărârea de validare, a trecerii suprafeței supuse restituirii din domeniul public în cel privat al unității administrativ-teritoriale, conform art. 27 alin. (7^1) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005 (astfel cum a fost completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.832/2005), nu poate fi interpretată în sensul că s-ar recunoaște comisiei județene prerogativa de a hotărî trecerea unui bun din domeniul public în cel privat. Principiul ierarhiei actelor normative presupune ca dezactivarea unui teren din domeniul public al statului să se facă printr-un act cu aceeași forță juridică. Or, hotărârea comisiei județene nu răspunde acestui imperativ, fiind un act administrativ, și nu un act normativ. Comisia, ca autoritate administrativă, nu se poate substitui puterii executive în exercitarea atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 213/1998, date în competența exclusivă a Guvernului Rezultă fără echivoc, din menționatele considerente ale Deciziei nr. 23/2011, că instanța supremă a statuat cu privire la necesitatea emiterii unei hotărâri de Guvern pentru a se produce efectul trecerii unui teren din domeniul public al statului în domeniul privat, cu privire la forța protecției pe care legea o conferă dreptului de proprietate al statului, precum și cu privire la afectarea valabilității acelor acte emise de comisiile județene care tind a avea ca efect schimbarea regimului juridic de proprietate publică a aceleași categorii de terenuri. Existența acestor statuări conduce la concluzia neîndeplinirii celei de-a cincea condiții de admisibilitate cerută imperativ de dispoziția înscrisă în art. 519 din Codul de procedură civilă. ... 53. Cea de-a șasea condiție de admisibilitate, care se referă la necesitatea de a se solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să dea o rezolvare de principiu unei probleme de drept efective, nu este nici ea îndeplinită. Sub acest aspect se constată că întrebările, astfel cum au fost formulate de instanța de trimitere, nu se limitează la aspecte circumscrise unui conținut dificil sau imperfect (lacunar) al unor norme juridice și principii de drept, ci au în vedere elemente de detaliu ce definesc chestiuni de fapt din cadrul litigiilor aflate în curs de judecată, și anume: trecerea unei perioade de timp de circa 8 ani de la data emiterii actelor juridice a căror valabilitate a fost contestată în respectivele proceduri judiciare; emiterea ulterioară a unor titluri de proprietate cu privire la terenurile la care se referă hotărârile în privința cărora a fost invocată sancțiunea nulității; necesitatea menținerii hotărârilor comisiei județene de aplicare a legislației fondului funciar, care au fost emise fără parcurgerea procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public al statului în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, pentru a se asigura astfel protecția drepturilor dobândite de terții beneficiari ai titlurilor de proprietate emise în procedura Legii nr. 18/1991. Formulând întrebările în aceste coordonate, titularul sesizărilor nu identifică o veritabilă problemă de drept, respectiv nu solicită o interpretare a normelor juridice, ci efectiv tinde la obținerea unor soluții asupra fondului litigiilor în care este chemat să se pronunțe, sugerând chiar soluțiile ce ar urma să fie date, corespunzător datelor particulare ale spețelor. Prin demersul astfel întreprins, practic solicită a se da o dezlegare cu privire la modul de aplicare a prevederilor legale pe care le-a indicat, la situațiile de fapt asupra cărora a fost învestit să se pronunțe ca instanță de apel, fără a se observa că astfel de dezlegări excedează competențelor Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Însă, declanșarea procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile nu constituie un mijloc procedural prin care o instanță judecătorească să își poată delega, către Înalta Curte de Casație și Justiție, atribuțiile legate de soluționarea unor cauze cu care a fost învestită în condițiile legii. Astfel, dezlegarea ce poate fi dată prin parcurgerea acestei proceduri trebuie să fie una de principiu, având valențele unei lămuriri asupra conținutului și finalității textelor de lege supuse interpretării, adică a identificării voinței legiuitorului, iar nu determinarea unui anumit mod de aplicare a reglementării legale la o situație litigioasă pe care autorul sesizărilor o consideră complexă. Trebuie observat că art. 519 din Codul de procedură civilă stabilește în mod explicit faptul că instanța supremă, în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare reprezentat de dezlegarea unor chestiuni de drept, urmează „să pronunțe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. Prin raportare la această exigență a legii și la caracterul de excepție al procedurii prezente se constată că excedează competențelor Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept darea unei dezlegări cu privire la modalitatea de aplicare a reglementărilor legale și a principiilor de drept relevate în litigiile aflate pe rolul instanței de trimitere. Mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă poate fi valorificat numai în măsura în care sunt întrunite cumulativ condițiile de admisibilitate impuse prin norma procedurală menționată, situație care nu se verifică în prezenta procedură. ... ...