Decizia ÎCCJ nr. 14/2019 (HP)Punctul XIII

XIII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Timișoara - Secția penală, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, reține următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. Astfel, în raport cu textul legal mai sus enunțat, se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei cerințe: – instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; ... – soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării; ... – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare. ... În cauză, se constată că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării numai în ceea ce privește prima chestiune de drept a cărei dezlegare se solicită, respectiv: Dacă dispozițiile art. 43 alin. (2) din Codul penal presupun ca toate infracțiunile concurente să fie săvârșite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parțial sau sunt aplicabile și în ipoteza în care una dintre ele este în concurs și cu cea care atrage starea de recidivă. Potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal, recidiva postcondamnatorie există atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa detențiunii pe viață sau la pedeapsa închisorii mai mare de un an, pronunțată pentru o infracțiune intenționată sau praeterintenționată, cel condamnat săvârșește, înainte de executarea în întregime sau considerarea ca executată a acestei pedepse, o nouă infracțiune intenționată sau praeterintenționată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel puțin un an sau detențiunea pe viață. Pentru existența recidivei postcondamnatorii, atât primul, cât și cel de-al doilea termen trebuie să îndeplinească mai multe condiții. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească primul termen al recidivei postcondamnatorii sunt: infractorul să fi comis anterior o infracțiune intenționată; pentru infracțiunea comisă să se fi pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare; pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare să fie detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de un an (pedeapsă care poate fi pronunțată pentru o infracțiune unică sau pentru o pluralitate de infracțiuni). Cel de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorii trebuie să îndeplinească următoarele condiții: infracțiunea sau infracțiunile ce constituie al doilea termen să fie comise cu intenție sau intenție depășită; pentru infracțiunea săvârșită, legea să prevadă pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de cel puțin un an; infracțiunea să fie comisă înainte de executarea integrală sau considerarea ca executată a pedepsei. Dacă cel de-al doilea termen al recidivei este compus dintrun concurs de infracțiuni, în structura căruia intră infracțiuni intenționate și infracțiuni din culpă, starea de recidivă se verifică în raport cu fiecare infracțiune concurentă în parte și ea poate exista doar în raport cu infracțiunile intenționate sau praeterintenționate. Potrivit dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal, care reglementează pedeapsa în caz de recidivă, „Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârșite mai multe infracțiuni concurente, dintre care cel puțin una în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. Prima parte a dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal, coroborată cu art. 41 alin. (1) din același cod, care definește recidiva, stabilește o condiție comună pentru infracțiunile concurente, și anume ca infracțiunile concurente care alcătuiesc al doilea termen al recidivei să fie săvârșite după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa privativă de libertate mai mare de un an (neexecutată sau executată parțial). A doua parte a art. 43 alin. (2) din Codul penal, coroborată cu art. 41 alin. (1) și art. 44 alin. (1) din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară, indică faptul că pentru incidența art. 43 alin. (2) din Codul penal este suficient ca una dintre infracțiunile concurente săvârșite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare să întrunească condițiile recidivei postcondamnatorii prevăzute în art. 41 alin. (1) din Codul penal (să fie comisă cu intenție sau cu praeterintenție, iar pedeapsa prevăzută de lege să fie închisoarea de un an sau mai mare), celelalte infracțiuni concurente comise după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare întrunind condițiile pluralității intermediare prevăzute în art. 44 alin. (1) din Codul penal. Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că toate infracțiunile concurente la care se referă art. 43 alin. (2) din Codul penal sunt săvârșite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an (neexecutată sau parțial executată) și întrunesc cerințele recidivei (minimum una dintre ele) ori ale pluralității intermediare. Aceeași concluzie rezultă și din expunerea de motive a Codului penal, care exprimă voința legiuitorului, concretizată în art. 43 alin. (2) din Codul penal, de a reglementa ipoteza în care nu toate infracțiunile concurente săvârșite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa executată parțial sau neexecutată întrunesc condițiile recidivei, ci cel puțin una dintre infracțiunile concurente se încadrează în prevederile legale care definesc recidiva, iar celelalte infracțiuni concurente se încadrează în dispozițiile care definesc pluralitatea intermediară. Examinând în continuare admisibilitatea celei de-a doua probleme invocate de Curtea de Apel Timișoara, se constată că, în jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că, „față de modul în care a fost formulată întrebarea de către instanța de trimitere, nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării întrucât ceea ce se solicită în procedura prevăzută de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală nu este dezlegarea cu valoare de principiu a unei chestiuni de drept, respectiv interpretarea unor dispoziții legale in abstracto, ci rezolvarea cauzei cu care Tribunalul Dâmbovița a fost învestit, pe baza tuturor datelor și elementelor din dosar“ (Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016). În același sens sunt și deciziile prin care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile procesual penale pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile ori de câte ori interpretarea formulată a depășit cadrul unei interpretări in abstracto a dispozițiilor legale. Astfel: prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 16 din 22 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015, sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, constatându-se că prin formularea acesteia se tinde, în realitate, la pronunțarea unei decizii definitive și obligatorii cu privire la o chestiune de fapt, ceea ce excedează procedurii prevăzute de art. 475 din Codul procedură penală; prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015, sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, reținându-se că este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului speței; prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 31 din 19 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 11 ianuarie 2016, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea, reținându-se că instanța supremă, în unificarea practicii judiciare prin mecanismul hotărârii prealabile, vizează acele chestiuni de drept ce influențează soluția în cauză, însă nu determină baza factuală, caracterizarea în drept și nici legea aplicabilă cauzei în ipoteza succesiunii de legi, acestea aparținând exclusiv instanței învestite cu soluționarea acțiunii penale; prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, arătându-se că hotărârile prealabile trebuie pronunțate numai în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept. În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, și nu elemente particulare ale cauzei deduse judecății. Raportând aceste principii jurisprudențiale la circumstanțele prezentei cauze, se constată că sesizarea Curții de Apel Timișoara - Secția penală cu privire la cea de-a doua chestiune de drept nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. În realitate, instanța de trimitere solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție stabilirea mecanismului de aplicare a pedepsei în cauza pendinte, raportat la ansamblul condamnărilor suferite de inculpatul P.C., la succesiunea acestora și la tipurile pluralităților de infracțiuni identificate. În concret se solicită a se preciza dacă în procedura de determinare a pedepsei se va avea în vedere pedeapsa rezultantă aplicată definitiv în urma operațiunilor anterioare de contopire, operațiuni care au avut în vedere starea de recidivă, eficientizând-o succesiv la stabilirea pedepsei (beneficiul liberării condiționate acordat pentru pedepsele care au reprezentat primul termen al fiecărei recidive reținute a fost revocat - Sentința penală nr. 1.033 din 12 iulie 2013 a Judecătoriei Satu Mare, respectiv Sentința penală nr. 3.488 din 22 noiembrie 2017 a Judecătoriei Baia Mare -, iar restul rămas neexecutat a fost inclus succesiv în pedeapsa rezultantă finală) ori se vor contopi pedepsele repuse în individualitatea lor, urmând a se adăuga restul de pedeapsă neexecutat, conform art. 43 alin. (2) din Codul penal. Suplimentar, se constată că întrebarea a fost formulată prin raportare la art. 43 alin. (2) din Codul penal, or, în raport cu dezlegarea dată primei chestiuni de drept rezultă că această prevedere legală nu este incidentă în speța dedusă judecății. ...