Decizia ÎCCJ nr. 20/2019 (HP)Punctul V

V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 30. Apelanta-reclamantă a susținut următoarele: Exercițiul drepturilor prevăzute de art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat în perioada 2011-2017 printr-o serie de acte normative succesive. La data de 1 iulie 2017 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017, act normativ care nu mai reglementează nicio dispoziție cu privire la plata ajutoarelor sub forma salariilor compensatorii acordate cu ocazia pensionării, așa cum erau acestea prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010, și care abrogă expres vechea legislație privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017, care suspendă plata ajutoarelor pentru anul 2018, nu poate supraviețui și nu poate produce efecte ulterior abrogării normei a cărei aplicabilitate o suspendă, aspect care rezultă atât din tehnica legislativă, cât și din Decizia nr. XXIII/2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite. Efectul produs de actele normative de suspendare trebuie limitat numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. Decizia nr. XXIII/2005 este pe deplin aplicabilă acțiunilor având ca obiect plata ajutoarelor prevăzute de art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, introduse în anul 2018, deoarece, în considerentele deciziei a fost analizată de către Înalta Curte de Casație și Justiție posibilitatea ca o normă care suspendă aplicarea unei dispoziții legale să mai rămână în vigoare și după abrogarea normei legale a cărei aplicabilitate o suspendă, instanța supremă stabilind că acest lucru este inadmisibil. Astfel, problema de drept este aceea de a se stabili în ce măsură prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 mai poate fi suspendată aplicarea Legii-cadru nr. 284/2010, care a fost abrogată la data de 1 iulie 2017 prin art. 44 din Legea-cadru nr. 153/2017, raportat la faptul că actul normativ de suspendare a intrat în vigoare ulterior abrogării legii a cărei aplicabilitate o suspendă. Mai mult, atât Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, care suspendă exercițiul drepturilor pentru anul 2015, cât și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, care suspendă exercițiul drepturilor pentru anul 2016, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum și modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 115/2017, cu modificările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2017), care suspendă exercițiul drepturilor pentru anul 2017, își produc efectele numai asupra drepturilor născute prin pensionare în anul în care aceste acte normative au avut aplicabilitate. O interpretare contrară, în sensul reținerii unei suspendări continue a acordării acestui tip de ajutor, ca urmare a actelor normative speciale adoptate anual în domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice, nu poate fi reținută, pe de o parte, pentru că fiecare act normativ care a suspendat aplicarea dispozițiilor legale ce reglementau ajutorul de natura celui în litigiu a avut o aplicabilitate limitată în timp, producând efecte doar asupra drepturilor născute în perioada sa de aplicabilitate, iar, pe de altă parte, pentru că o astfel de interpretare, ce ar echivala cu o suspendare sine die, ar afecta chiar substanța dreptului, astfel cum s-a reținut în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko contra Ucrainei și Decizia de inadmisibilitate din 6 decembrie 2011, pronunțată în cauzele conexate nr. 44.232/11 și nr. 44.605/11 Felicia Mihăieș împotriva României și Adrian Gavril Senteș împotriva României). Apelanta-reclamantă a apreciat ca fiind relevante și deciziile nr. 16/2015 și nr. 5/2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, Decizia nr. 5/2018 este aplicabilă numai în cazul acțiunilor introduse în intervalul 2011-2017, aflate sub imperiul dispozițiilor legale din acea perioadă, excepție făcând Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017, care nu mai poate suspenda exercițiul drepturilor prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010, motiv pentru care decizia menționată nu este aplicabilă acțiunilor introduse pe rolul instanțelor de judecată în anul 2018, acestea urmând a fi soluționate cu respectarea Deciziei nr. XXIII/2005. În concluzie, chestiunea de drept adusă în atenția Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie dezlegată în sensul că art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 nu poate suspenda exercițiul drepturilor prevăzute de art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, abrogată la data de 1 iulie 2017, prin art. 44 din Legea-cadru nr. 153/2017, raportat la dispozițiile Deciziei nr. XXIII/2005 și la dispozițiile art. 58 și 66 din Legea nr. 24/2000, pentru personalul militar, polițiștii și funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, personalul civil din instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională, trecuți în rezervă sau direct în retragere, respectiv ale căror raporturi de serviciu au încetat cu drept la pensie în anii 2015, 2016 și 2017. ... 31. Punctul de vedere al Ministerului Apărării Naționale În ceea ce privește admisibilitatea în principiu a cererii, apreciază că întrebarea ce constituie obiectul solicitării de dezlegare a unei chestiuni de drept depășește limitele impuse de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă. Astfel, art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 nu face trimitere la art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, lege abrogată la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, ci stabilește strict că: „(1) În anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizațiile la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.“ Or, apelanta-reclamantă, prin modul de formulare a întrebării, tinde la a solicita o interpretare din partea instanței sesizate în sensul neaplicării unui articol de lege, nu în sensul modului de punere în aplicare și a consecințelor acestuia, raportat la suspendarea exercitării dreptului de a i se acorda aceste ajutoare bănești în anul 2018. Atât timp cât art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 nu a fost declarat neconstituțional, acesta își păstrează valabilitatea și aplicabilitatea obligatorie, fiind de strictă interpretare, erga omnes. În acest sens, interpretarea corectă ce trebuie dată normei de drept în cauză este evidentă și clar precizată de legiuitor. Pe de altă parte, nici condiția noutății nu este îndeplinită, deoarece există deja o jurisprudență în materie, iar în acest context nu a apărut niciun element nou și nu există nicio îndoială reală cu privire la posibilitatea de a aplica această jurisprudență. Problema de drept generată de aplicarea dispozițiilor legale invocate în sesizare nu este nouă, existând trei hotărâri ale instanței supreme, pronunțate în cadrul mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, hotărâri prin care problema de drept în discuție a fost dezlegată în interpretarea și aplicarea unei dispoziții legale anterioare cu conținut similar. Mai mult, apelanta-reclamantă, prin cererea de sesizare, critică de fapt soluția pronunțată de instanța de fond, critici ce sunt soluționate de instanța de apel, nu de Înalta Curte de Casație și Justiție. În ceea ce privește Decizia nr. XXIII/2005, apreciază că nu este aplicabilă în prezenta cauză. Din cuprinsul respectivei decizii rezultă că problema de drept supusă dezlegării vizează perioada pentru care se poate acorda dreptul la prima de concediu de odihnă, în condițiile în care acordarea acestui drept a fost suspendată atât în anii 2001-2002 (pe toată perioada în care dreptul a fost prevăzut), cât și pentru anii 2003-2004, perioadă ulterioară abrogării actului normativ care a instituit dreptul, respectiv Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, aprobată cu modificări prin Legea nr. 334/2001. Cât privește dispozițiile art. 66 alin. (1) și (3) din Legea nr. 24/2000, acestea fac referire expresă la suspendarea unui act normativ printr-un alt act normativ de același nivel sau de un nivel superior, iar prelungirea suspendării ori modificarea sau abrogarea actului normativ ori a dispoziției suspendate poate face obiectul unui act normativ sau al unei dispoziții exprese, cu aplicare de la data expirării suspendării. Astfel, actele normative succesive de suspendare a dreptului apelantei-reclamante au fost emise în deplină conformitate cu prevederile Legii nr. 24/2000, fiind de același nivel cu Legea-cadru nr. 284/2010, iar prelungirea suspendării a făcut obiectul unei dispoziții exprese, cu aplicare de la data suspendării (Legea nr. 80/2018 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene). Mai mult, contrar afirmațiilor apelantei-reclamante, suspendarea acționează, prin efectele art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017, și în anul 2018, iar considerentele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție, referitoare la neactualitatea dreptului, ca efect al suspendării, sunt perfect valabile și în prezent. Or, atât timp cât art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 nu a fost declarat neconstituțional, acesta își păstrează aplicabilitatea obligatorie. De asemenea, măsurile bugetare stabilite atât în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum și modificarea și completarea unor acte normative (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2017), pentru anul 2017, cât și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017, pentru anul 2018, sunt în vigoare, deoarece actele normative care le-au stabilit nu au fost abrogate. În acest sens observă că motivarea apelantei-reclamante tinde la nerespectarea legii, întrucât normele legislative privind suspendarea acestui drept pentru anii 2017-2018 sunt obligatorii și de strictă interpretare, inclusiv pentru instanțele de judecată, având în vedere și deciziile Curții Constituționale nr. 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008. ... 32. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-reclamantă a depus, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, apreciind că sesizarea este admisibilă și că art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 nu poate suspenda exercițiul drepturilor prevăzute de art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010. ... 33. Apelantul-pârât Ministerul Apărării Naționale a depus, prin Direcția generală juridică, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, susținând inadmisibilitatea sesizării pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. ... ...