Decizia ÎCCJ nr. 11/2019 (HP)Punctul II

II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Alba Iulia este învestită cu judecarea căii de atac a contestației formulată împotriva unor sentințe prin care s-au respins contestațiile la executare, urmând a pronunța decizii în ultimă instanță conform art. 597 alin. (8) din Codul de procedură penală. Prin Sentința penală nr. 172 din 19.11.2018 pronunțată de Tribunalul Alba, în baza art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală a fost respinsă ca inadmisibilă contestația împotriva executării Sentinței penale nr. 32 din 22 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul Alba, definitivă prin Decizia penală nr. 855/A/2016 a Curții de Apel Alba Iulia. În motivarea sentinței s-a arătat că prin contestație la executare s-a solicitat să se lămurească înțelesul Sentinței penale nr. 32 din 22.02.2016 a Tribunalului Alba, în sensul de a constata nelegalitatea arestării preventive luată față de petent în perioada 31.05.2000 până la data de 11.04.2001. În drept au fost invocate dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală raportat la art. 539 din Codul de procedură penală și Decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. În motivarea contestației la executare, petentul a arătat, în esență, că prin Sentința penală nr. 32 din 22 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul Alba, definitivă prin Decizia penală nr. 855/A/2016 a Curții de Apel Alba Iulia, a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, stabilindu-se nevinovăția sa. S-a arătat că, întrucât pe parcursul procesului penal a fost arestat preventiv în perioada 31.05.2000-11.04.2001, rezultă nerespectarea prezumției de nevinovăție cu ocazia dispunerii măsurilor privative de libertate și, evident, caracterul vădit nelegal al privării de libertate, justificat prin pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare pentru lipsa vinovăției. Prin Sentința penală nr. 173 din 19.11.2018, pronunțată de Tribunalul Alba, în baza art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală a fost respinsă ca inadmisibilă contestația împotriva executării Sentinței penale nr. 32 din 22 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul Alba, definitivă prin Decizia penală nr. 855/A/2016 a Curții de Apel Alba Iulia. În motivarea sentinței s-a arătat că prin contestație la executare s-a solicitat să se lămurească înțelesul Sentinței penale nr. 32 din 22.02.2016 a Tribunalului Alba, în sensul de a constata nelegalitatea arestării preventive luată față de petent în perioada 31.05.2000 până la data de 11.04.2001. În drept au fost invocate dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală raportat la art. 539 din Codul de procedură penală și Decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. În motivarea contestației la executare, petentul a arătat, în esență, „că prin Sentința penală nr. 32/2016, pronunțată de Tribunalul Alba, definitivă prin Decizia penală nr. 855/A/2016 a Curții de Apel Alba Iulia, a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, stabilindu-se nevinovăția petentului. S-a arătat că, întrucât pe parcursul procesului penal a fost arestat preventiv în perioada 7.06.2000-25.04.2001, rezultă nerespectarea prezumției de nevinovăție cu ocazia dispunerii măsurilor privative de libertate și, evident, caracterul vădit nelegal al privării de libertate, justificat prin pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare pentru lipsa vinovăției“. În ambele hotărâri, Tribunalul Alba a arătat, în esență, că o contestație la executare reprezintă un mijloc jurisdicțional de rezolvare a incidentelor intervenite în cursul executării pedepselor, o astfel de procedură nemaifiind incidentă când a încetat obligația de executare a pedepsei, că o contestație contra executării hotărârii penale poate fi formulată în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, fiind o modalitate de înlăturare sau modificare a pedepsei, fără însă a putea fi analizate ori reanalizate aspecte care sunt legate de alte instituții de drept cu reglementare distinctă, că o contestație la executare nu reprezintă o cale de atac, ci o procedură de rezolvare a situațiilor relative la executarea hotărârii, după rămânerea definitivă a acesteia. Tribunalul Alba a apreciat că nu este admisibilă o astfel de contestație la executare, făcând ample referiri la doctrina și practica judiciară, reținând în esență că o contestație la executare nu poate fi îndreptată decât numai împotriva hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare, că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii menționată face referire la o hotărâre de condamnare, iar nu la una de achitare. În ceea ce privește nelămuririle cu privire la hotărârea penală s-a arătat că acestea trebuie să vizeze înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori posibile dispoziții contradictorii din cuprinsul acestuia, or, ceea ce se solicită de către petent nu este, practic, lămurirea unor dispoziții din cuprinsul dispozitivului sentinței penale de achitare, ci să se adauge la aceasta prin pronunțarea unei soluții cu privire la nelegalitatea arestării preventive, ulterior rămânerii definitive a respectivei hotărâri. S-a apreciat că nu se poate uzita de procedura contestației la executare pentru a se constata nelegalitatea unei măsuri preventive, deoarece temeiul de nelegalitate, dacă ar fi existat, putea și trebuia invocat și, respectiv, constatat fie în fața instanței care a dispus cu privire la măsura preventivă respectivă, fie în calea de atac formulată împotriva încheierii acestei instanțe. Instanța a mai arătat că prin Decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că „hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate“, astfel că, pe cale de consecință, pentru a se putea pronunța asupra nelegalității arestării preventive, instanța învestită cu soluționarea contestației la executare ar trebui să reanalizeze temeiurile care au dus la luarea, prelungirea, menținerea ori, după caz, revocarea măsurii preventive, adică să se pronunțe asupra unor lucruri cu privire la care s-a statuat deja în condițiile art. 300^2 din Codul de procedură penală din 1968 (art. 362 din actualul Cod de procedură penală) care instituie obligația instanței ca, periodic, să verifice legalitatea și temeinicia arestării preventive, ceea ce, în opinia instanței, ar contraveni dispozițiilor art. 23 alin. (5) -(7) din Constituție și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ar afecta într-un mod nepermis autoritatea de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești. Împotriva sentințelor nr. 172 din 19.11.2018 și nr. 173 din 19.11.2018 s-a formulat contestație, solicitându-se admiterea acesteia, desființarea sentinței primei instanțe și pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se constate nelegalitatea măsurii arestării preventive dispuse. Punctele de vedere exprimate de procuror și de apărătorii părților Petentul contestator a susținut ca cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea chestiunii de drept este admisibilă, dat fiind faptul că obiectul cauzei îl reprezintă cererea de constatare a nelegalității măsurii arestării preventive, în contextul pronunțării Deciziei nr. 15 din 18.09.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia“. Astfel, „hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate“. S-a arătat că această hotărâre este obligatorie în cauzele civile având ca obiect solicitări de acordare a despăgubirilor pe motivul arestării nelegale, cereri întemeiate pe art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală. S-a mai arătat că, în consecință, pentru ca o persoană ce a fost arestată preventiv în cursul unui proces penal să aibă vocația de a solicita despăgubiri pe calea unui proces civil, trebuie să obțină unul din actele jurisdicționale enumerate de acest text legal, prin care să fie constatat explicit caracterul nelegal al măsurii arestării preventive, iar, pentru aceasta, trebuie să se adreseze instanței penale. S-a arătat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 48 din 16 februarie 2016 (paragraful 12) s-a statuat că instanța de judecată, care se pronunță prin hotărâre definitivă asupra cauzei penale, are obligația de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate. S-a mai arătat că, în principiu, acest lucru se poate face doar în cazul achitării, or, în cazul petentului, instanța care a dispus achitarea nu s-a pronunțat și asupra caracterului nelegal al măsurii arestării preventive dispuse față de acesta, acesta fiind motivul pentru care s-a adresat instanței penale pentru a statua asupra cererii de stabilire a caracterului nelegal al măsurii arestării preventive dispuse față de acesta în cursul procesului penal. Reprezentantul Ministerului Public a susținut că cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație Justiție este inadmisibilă. Punctul de vedere motivat al completului de judecată Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție Curtea de Apel Alba Iulia a constatat, prin prisma prevederilor art. 475 din Codul de procedură penală, că cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție este admisibilă în parte, în ce privește prima chestiune de drept invocată, pentru următoarele considerente: Curtea de apel este învestită cu judecarea căii de atac a contestației formulate împotriva unei sentințe prin care s-a respins o contestație la executare, urmând a pronunța o decizie în ultimă instanță conform art. 597 alin. (8) din Codul de procedură penală. Chestiunea de drept invocată reprezintă o chestiune de drept asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Chestiunea de drept invocată reprezintă, în opinia Curții, o chestiune de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, deși reprezintă o problemă de drept procesual penal. În acest sens, Curtea a precizat că Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat admisibile mai multe sesizări de pronunțare a unor hotărâri prealabile privind chestiuni de drept procesual penal. Astfel, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2 din 2 februarie 2015 a fost admisă sesizarea prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „care este calea de atac legală în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor C.E.D.O.), în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultimă instanță soluționându-se recursul procurorului“. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală, în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultimă instanță soluționându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma și reglementarea prevăzute de lege la data judecării recursului inițial. În motivarea acestei decizii s-a arătat că, deși obiectul sesizării îl reprezintă o problemă ce se circumscrie sferei normelor procesual penale, de dezlegarea chestiunii de drept depinde „soluționarea pe fond a cauzei“, având în vedere diferențele majore între căile de atac prevăzute atât în legislația în vigoare de la 1 februarie 2014, cât și în cea anterioară acestei date. Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5 din 4 martie 2015 a fost admisă sesizarea prin care se solicita pronunțarea unei hotărâri prealabile, în sensul „dacă hotărârea pronunțată în soluționarea căii de atac extraordinare prevăzute de art. 426 din Codul de procedură penală și împotriva unei sentințe pentru care nu este prevăzută de lege o cale de atac poate fi supusă apelului, conform art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală.“ Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că hotărârea pronunțată în procedura examinării admisibilității în principiu a contestației în anulare, împotriva unei sentințe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului. În motivarea deciziei s-a arătat, referitor la condiția dependenței dintre soluționarea pe fond a cauzei și lămurirea ce ar fi dată chestiunii de drept, că problema admisibilității căii de atac a apelului în ipoteza analizată are consecințe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, instanța supremă a arătat în continuare că, spre deosebire de situațiile când faza procesuală în care se află cauza exclude de plano rezolvarea fondului cauzei, în calea extraordinară a contestației în anulare, dacă s-ar ajunge la concluzia admisibilității apelului, ar exista posibilitatea trecerii în etapa judecării contestației în anulare. Prin Decizia nr. 22 din 9 iunie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept, în sensul dacă „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală instituția redeschiderii procesului penal este aplicabilă doar proceselor în care a avut loc o soluție pe fond a cauzei (judecata în primă instanță și în calea ordinară de atac) sau și celor care au avut ca obiect soluționarea unor căi extraordinare de atac (contestație în anulare, revizuire) ori a altor cereri“. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanță sau în calea ordinară de atac este consecința rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestației în anulare ori revizuirii. Instanța supremă a arătat că de modul de soluționare a fondului cererii de redeschidere a procesului penal depinde lămurirea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a chestiunii de drept vizând admisibilitatea cererii. Pe fondul sesizării instanța de trimitere a arătat că: Conform art. 539 din Codul de procedură penală: (1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei Prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, sau stabilit următoarele: „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate“. În considerentele acestei decizii se arată, la pct. 41, că „analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare (în faza de executare a pedepsei), se poate realiza de asemenea de către instanța penală pe calea contestației la executare, reglementată în dispozițiile art. 597-599 din Codul de procedură penală“. S-a mai arătat că, „legat de cazurile în „care se poate“ formula contestație la executare, trebuie subliniat că acela prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua din Codul de procedură penală, respectiv „când se ivește (...) vreo împiedicare la executare“, este foarte cuprinzător, permițând analiza inclusiv a eventualului caracter nelegal al detenției“. Curtea de Apel Alba Iulia a constatat că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție face referire la contestația la executare formulată împotriva unei hotărâri de condamnare, nu împotriva unei hotărâri de achitare, situația hotărârilor de achitare fiind analizată în mod distinct în decizia menționată în considerentele de la pct. 43-55. Se arată în aceste considerente (pct. 53) că „pronunțarea unei hotărâri de achitare nu atribuie implicit și un caracter nelegal măsurii preventive privative de libertate dispuse în cauza respectivă. Caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse în cauză trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale enumerate în dispozițiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin actele procesuale menționate în acesta“. Se mai arată la pct. 54 că „acest caracter nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluția pronunțată în soluționarea conflictului de drept penal de către instanța învestită cu soluționarea în fond a cauzei, ci trebuie constatat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie“. Concluzionând, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că „achitarea reclamanților dispusă în procesul penal nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii arestării preventive, întrucât nelegalitatea privării de libertate trebuie stabilită prin hotărârile instanțelor penale“ (pct. 55). Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea a constatat că, în cazul în care s-a pronunțat o hotărâre de achitare, instanța civilă sesizată în temeiul art. 539 din Codul de procedură penală cu o cerere de acordare de despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate nu poate stabili caracterul nelegal al acestei privări, iar în situația în care instanța penală care a pronunțat hotărârea definitivă de achitare nu s-a pronunțat prin hotărârea definitivă cu privire la caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat, se pune problema identificării mijlocului procesual prin care instanța penală sesizată de persoana achitată cu o cerere de constatare a caracterului nelegal al privării de libertate se poate pronunța asupra acesteia. Curtea a mai arătat că pot fi invocate temeiuri de nelegalitate a măsurii necunoscute de părți sau instanță cu ocazia judecării cauzei pe fond, poate exista situația unor temeiuri pe care instanțele nu le-au examinat (nici chiar cu ocazia deciziilor de punere în libertate) sau situația unor cereri de constatare a nelegalității asupra cărora instanțele competente să nu se fi pronunțat, ceea ce ar justifica, suplimentar, necesitatea existenței unui mijloc procesual de constatare a acestor nelegalități. Curtea a arătat că în Codul de procedură penală nu se prevede în mod expres niciun astfel de mijloc procesual, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 că este posibilă constatarea caracterului nelegal al privării de libertate și după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, astfel că se poate aprecia că singura instituție a cărei incidență s-ar putea avea în vedere ar fi cea a contestației la executare întemeiată pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a sau art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală (există o nelămurire cu privire la hotărârea care se execută), însă o altă posibilă interpretare ar fi una restrictivă, în sensul că nu se poate constata caracterul nelegal al unei măsuri preventive a arestării decât până la finalizarea ciclului ordinar al judecății. ...