Decizia ÎCCJ nr. 38/2022 (HP)Punctul II

II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Alba Iulia - Secția penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicție, cu soluționarea contestației formulate împotriva Încheierii penale nr. 25 din 3.03.2022, pronunțată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 4.184/107/2017/a9.1, de către intimata A. Prin încheierea contestată s-a dispus, în temeiul art. 250^2 din Codul de procedură penală, menținerea măsurii sechestrului asigurător, instituit prin Ordonanța procurorului din data de 7.12.2016, emisă în Dosarul de urmărire penală nr. 6D/P/2013 al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Alba Iulia, asupra bunului imobil, respectiv cota de 2/3 din imobilul teren intravilan, situat administrativ în municipiul Cluj-Napoca, (...) UAT Cluj-Napoca aparținând numitei A., CNP (...), având domiciliul în (...), județul Sibiu. În baza art. 275 alin. (3) din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia. Pentru a pronunța această soluție Tribunalul Alba a reținut, în esență, următoarele: Dosarul a fost format prin disjungerea Cauzei nr. 184/107/2017/a9 a Tribunalului Alba, în care s-au verificat măsurile preventive dispuse în Dosarul de urmărire penală nr. 6D/P/2013 al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Alba Iulia, motivat de cererile de amânare formulate de A., inclusiv la termenul din 28.02.2022. Privitor la tardivitatea verificării măsurii asigurătorii, instanța a respins excepția tardivității verificării acestei măsuri asigurătorii în ceea ce o privește pe A., considerând că termenele de 6 luni, respectiv un an, nu sunt termene de decădere, ci termene de recomandare, și, mai mult, s-a apreciat că nu se poate face o analogie juridică în procedura penală cu termenele privitoare la verificarea de către instanță a măsurilor preventive pentru faptul că, în situația măsurilor asigurătorii, legiuitorul nu a prevăzut expres ca fiind cauză de încetare de drept a măsurilor de siguranță neverificarea lor în termenele de 1 an, respectiv de 6 luni, așa cum este în cazul măsurilor preventive. De asemenea, s-a constatat că în Dosarul nr. 4.184/107/2017/a9 au fost acordate trei termene de judecată (17.02.2022, 24.02.2022 și 28.02.2022), iar la al treilea termen de judecată din data de 28.02.2022 aceasta, în mod deliberat, a formulat cerere de amânare în vederea pregătirii apărării, deși avea cunoștință despre faptul că urma să se verifice măsura asigurătorie înainte de data de 17.02.2022, conform notei telefonice din data de 16.02.2022, ora 14.20 (fila 6, dosar); conform notei telefonice din data de 17.02.2022 (fila 17, dosar) s-a comunicat faptul că A. nu mai are calitatea de asociat și că unicul asocial al T. este O., așa cum rezultă și din fișa ORC transmisă de către acesta la dosar, astfel că pentru termenul din data de 24.02.2022 nu a mai fost citată, însă întrucât la acel termen s-a depus, de către administratorul T., Decizia civilă 132/A/2021 pronunțată în dosar (...) a Curții de Apel Cluj, care atesta faptul că imobilul a revenit în proprietatea lui A., s-a dispus amânarea cauzei și citarea acesteia pentru data de 28.02.2022, astfel că, în aceeași zi, de 24.02.2022, ora 16.10 (fila 56, dosar) a fost citată telefonic pentru termenul din data de 28.02.2022, iar la acest termen, deși avea cunoștință din data de 24.02.2022 despre verificarea măsurii asigurătorii cu privire la imobilul în litigiu și despre care știa încă din data de 17.02.2022, A. a solicitat amânarea cauzei, motiv pentru care s-a dispus disjungerea cauzei, formarea prezentului dosar și fixarea termenului de soluționare pentru data de 3.03.2022, dată la care a fost ridicată de către apărătorul ales excepția tardivității. S-a arătat în considerente că, așa cum rezultă din actul de sesizare, cu privire la bunul aparținând S.C. T. S.R.L., prin ordonanța de sechestru din 7.12.2016 s-a dispus, în vederea asigurării măsurii confiscării speciale și extinse, instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului, începând cu data de 7.12.2016, asupra următorului bun imobil, aparținând T. - S.R.L., număr de ordine în registrul comerțului J12/3690/2015 atribuit la data de 8.12.2015, CUI 35303341, cu sediul social în comuna (...), județul Cluj, și anume: – cota de 2/3 dintr-un imobil situat administrativ în municipiul Cluj-Napoca, (...) UAT Cluj-Napoca, pe care a dobândit-o potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 30.09.2016, de notar (...), Încheiere de autentificare nr. 3.117. ... Măsura a fost motivată de faptul că acest teren a fost achiziționat inițial de către inculpatul S. cu fonduri obținute în urma unei infracțiuni de spălare de bani. Astfel, cota de 2/3 din acest teren situat în municipiul Cluj-Napoca, (...), a fost achiziționată de către inculpatul S. la data de 13.10.2015 de la S.C. (...), prin contractul de vânzare-cumpărare ce a fost autentificat la notarul public (...), în data de 13.10.2015, Încheiere de autentificare nr. 2.543. Restul cotei de 1/3 din acest teren a fost achiziționată la aceeași dată de P. și soția acestuia ca bun comun. Odată cu achiziția au fost preluate și drepturile și obligațiile ce decurg din Autorizația de construire nr. 1.197 din 1.10.2015. Valoarea totală de achiziție a terenului a fost de 204.600 euro. Valoarea în lei a tranzacției a fost de 903.575 lei (curs lei/euro 4,4163), iar partea lui S. a fost de 602.383 lei. Ulterior, pe parcursul desfășurării urmăririi penale, după ce inculpatul S. a fost eliberat din arestul preventiv, acesta a înstrăinat cu titlu gratuit acest teren (cotă din teren) către prietena sa, numita A. Astfel, s-a arătat de instanța de fond că, la data de 7.07.2016, prin contract de donație, inculpatul S. donează către A. (actuala sa prietenă/logodnică) această cotă de 2/3 din teren. Ulterior, la data de 30.09.2016, A. vinde această cotă de teren către S.C. (...), cu suma de 222.570 lei. S.C. T. - S.R.L. a fost înmatriculată la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Cluj la data de 7.12.2015. Societatea a avut ca asociați și administratori inițial pe inculpatul S. (33% din părțile sociale), suspectul P. (33% din părțile sociale) și martorul O. (34% din părțile sociale). Potrivit unui act de cesiune din 21.09.2016, inculpatul S. și suspectul P. ies ambii din societate, cesionându-și părțile sociale la valoarea nominală către A., care ajunge să dețină 66% din părțile sociale, fiind numită și administrator. La momentul sesizării instanței, capitalul social era deținut de A. (66%) și D. (34%), ambii având și calitatea de administratori. S-a precizat că, în prezent, la momentul verificării măsurii asigurătorii, conform Deciziei civile nr. 132/A/2021 pronunțate în Dosarul nr. 3.627/117/2019* al Curții de Apel Cluj, rezultă că proprietatea asupra terenului în litigiu a revenit lui A. (fila 9 dosar). Instanța a reținut că de la început acest imobil a fost grevat de sarcini, respectiv măsura sechestrului asigurător dispusă de procuror prin ordonanța din 7.12.2016, măsură care a fost înscrisă și în cartea funciară, astfel că s-a menținut indiferent de proprietarul imobilului; chiar dacă acest teren a revenit în proprietatea lui A., imobilul este în continuare grevat de sechestrul asigurător dispus de procuror în dosar. Sechestrul a fost instituit prin ordonanța procurorului tocmai pentru asigurarea măsurii confiscării speciale extinse, întrucât procurorul a susținut că inculpatul S. ar fi achiziționat acest teren cu banii obținuți în urma unei infracțiuni de spălare de bani, iar ulterior l-ar fi înstrăinat, donându-l numitei A., logodnica sa. Examinând actele dosarului în raport cu infracțiunea pentru care se fac cercetări în dosar, tribunalul a apreciat că această măsură a fost în mod legal și temeinic luată de către procurorul de caz, în vederea evitării ascunderii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunului menționat, de la acoperirea prejudiciului, la asigurarea unei eventuale confiscări speciale sau extinse, precum și de la plata cheltuielilor de judecată. S-au redat dispozițiile art. 250^2 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 6 din 18 februarie 2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO). Instanța a reținut că măsurile asigurătorii sunt definite în doctrina juridică drept „măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului, inculpatului sau părții responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile“. Prin instituirea lor se blochează orice activitate a suspectului, a inculpatului, a persoanei responsabile civilmente sau a oricărei persoane în posesia sau proprietatea căreia se află bunurile care urmează să fie supuse confiscării. Aceste activități pot consta în ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor. Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea acoperirii despăgubirilor civile), ca modalitate de asigurare a interesului general, și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Tribunalul a apreciat că sechestrul asigurător este legal aplicat în condițiile art. 249 din Codul de procedură penală, această măsură fiind instituită în vederea unei eventuale confiscări speciale a bunului sechestrat, acoperirii prejudiciului civil și a cheltuielilor de judecată. În consecință, ținând cont că scopul și condițiile legale sunt îndeplinite pentru aplicarea și menținerea sechestrului asigurător, că măsura este proporțională cu scopul pentru care s-a dispus și necesară derulării în continuare a judecății și că instituirea și menținerea sechestrului asigurător nu se constituie într-o judecată asupra acuzației, ci este doar o măsură provizorie, în temeiul art. 250^2 din Codul de procedură penală, a menținut măsura sechestrului asigurător. Împotriva Încheierii penale nr. 25/3.03.2022 pronunțate de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 4.184/107/2017/a9.1 a declarat contestație intimata A. În calea de atac formulată, prin apărător ales cu delegație depusă la dosar, a depus în scris motivele contestației solicitând în esență, în principal, constatarea ca fiind încetată de drept măsura sechestrului asigurător instituită prin ordonanța din data de 7.12.2016, iar, în subsidiar, ridicarea măsurii sechestrului asigurător instituit asupra imobilului situat administrativ în municipiul Cluj-Napoca, (...) UAT Cluj-Napoca. În raport cu solicitarea constatării încetării de drept a măsurii sechestrului asigurător, s-a arătat de contestatoare în expunerea scrisă a motivelor contestației că în fața judecătorului fondului a fost invocată încetarea de drept a măsurii asigurătorii în raport cu faptul că verificarea acesteia s-a realizat după împlinirea termenului de un an impus de prevederile art. 250^2 din Codul de procedură penală, iar instanța de fond a înțeles să respingă excepția tardivității măsurii, apreciind că termenul de un an nu este un termen de decădere, ci termen de recomandare, și că nu se poate face analogie în procedura penală cu termenele privitoare la verificarea de către instanță a măsurilor preventive, în situația măsurilor asigurătorii, legiuitorul neprevăzând expres ca fiind cauză de încetare de drept a măsurii prin neverificarea acesteia în termen de un an. A susținut contestatoarea în motivele depuse în scris că, în primul rând, nu a existat un termen de judecată la data de 17.02.2022, iar în al doilea rând procedura de citare cu ea în calitate de intimată în acest dosar s-a realizat pentru prima dată pentru termenul din data de 28.02.2022 printr-un sms transmis în după-amiaza zilei de vineri, 25.02.2022. Faptul că în data de 17.02.2022 a fost apelată și a fost întrebată dacă deține vreo calitate în cadrul S.C. T. - S.R.L., iar răspunsul a fost negativ, nu poate echivala cu îndeplinirea vreunei proceduri de citare. În al treilea rând, a susținut că, deși instanța de fond a reținut că pentru termenul de judecată din data de 24.02.2022 nu a fost citată, tot instanța de fond a reținut că avea cunoștință despre acest termen încă din data de 17.02.2022. S-a arătat, sub acest aspect, că în toată această procedură a judecării măsurilor asigurătorii nu este culpa sa faptul că pentru prima dată în această cauză s-a stabilit termen de verificare în data de 24.02.2022, cu 4 zile înainte de expirarea termenului de un an, că întreaga procedură de citare a fost una haotică realizată în ultimul moment cu mesaje de tip sms transmise cu o zi înainte de termenul de judecată (a se vedea procedura de citare pentru termenul din data de 3.03.2022) sau că pentru data de 24.02.2022 încă nu era clar identificat cadrul procesual cu privire la dosarul asociat. A mai arătat contestatoarea că nu a invocat o excepție a tardivității astfel cum în mod eronat a reținut instanța de fond, ci a solicitat instanței să constate că măsura a încetat de drept ca urmare a faptului că nu a fost verificată în interiorul termenului de un an, astfel cum a fost stabilit prin art. 250^2 din Codul de procedură penală, iar aprecierea solicitării drept o excepție a tardivității denotă faptul că instanța s-a pronunțat pe altceva decât s-a cerut. În continuare, contestatoarea a arătat că aprecierea cu privire la natura termenului de verificare golește de conținut obligativitatea verificării măsurii asigurătorii. S-a invocat că prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO) au fost aduse modificări în cadrul Codului de procedură penală, iar una dintre ele vizează obligația organelor judiciare de a verifica periodic măsurile asigurătorii. Astfel, s-a susținut că, în raport cu prevederile art. 250^2 din Codul de procedură penală, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii. Una dintre rațiunile instituirii acestui text de lege a fost tocmai aceea de a asigura că durata măsurilor asigurătorii este rezonabilă în raport cu complexitatea cauzei și obiectul acesteia, aspecte care pot fi respectate mai ușor dacă organele judiciare au obligația de a verifica asemenea măsuri, și nu doar posibilitatea ridicării lor la cerere ori, eventual, din oficiu. Instanța de fond a apreciat acest termen ca fiind unul de recomandare întrucât legiuitorul nu a prevăzut expres ca fiind cauză de încetare de drept a măsurilor asigurătorii neverificarea lor în termenele impuse de textul de lege. Contestatoarea a arătat că apreciază criticabilă această afirmație și consideră că termenele de 6 luni, respectiv de 1 an instituite de art. 250^2 din Codul de procedură penală sunt termene substanțiale, motiv pentru care sancțiunea nerespectării lor nu poate fi alta decât încetarea de drept a măsurii, în timp ce doar procedura de verificare a măsurilor asigurătorii este guvernată prin norme cu caracter procedural. Astfel, instituția verificării măsurilor asigurătorii are un caracter mixt, respectiv de drept substanțial în ceea ce privește conținutul material al instituției (existența dreptului) și de drept procesual în ceea ce privește formalitatea și modalitatea exercițiului acelui drept, iar în raport cu acest aspect este evident că dispozițiile legale anterior citate impun o obligație, și nu o recomandare în sarcina instanței de judecată de a efectua o verificare a măsurii în termenul impus. Prin urmare, consecința firească a nerespectării obligației, respectiv a neexercitării dreptului de către organul judiciar, nu poate consta decât în decăderea acestuia din dreptul său (de a dispune menținerea, ridicarea, restrângerea sau extinderea măsurilor asigurătorii) și nulitatea actului făcut peste termen, conform art. 280 și următoarele din Codul de procedură penală, iar în cazul în care s-ar îmbrățișa opinia instanței de fond ar însemna că termenele prevăzute de legiuitor ar avea natura unui termen de recomandare, ceea ce ar presupune că verificarea măsurilor asigurătorii ar avea caracter facultativ pentru instanța de judecată. Acest aspect nu poate fi avut în vedere atât timp cât legiuitorul a tranșat printr-o normă imperativă obligația instanței de a verifica periodic, dar nu mai târziu de un an dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii. Prin Încheierea din 22 martie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia - Secția penală a constatat îndeplinite toate cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se statueze asupra problemei de drept expuse în preambulul prezentului raport. În baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a dispus suspendarea cauzei până la pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei privind chestiunea de drept supusă dezlegării. ...