Decizia ÎCCJ nr. 9/2019 (HP)Punctul III

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție Instanța de trimitere a arătat că noțiunea de faptă din sintagma „(...) instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare (...)“ include în sfera sa de conținut și înțelesul unui act material din cuprinsul unei infracțiuni continuate, astfel cum este acesta definit la art. 35 alin. (1) din Codul penal, respectiv „acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni“. Astfel, potrivit art. 15 alin. (1) din Codul penal, infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Cu toate că noțiunea de faptă nu a fost definită de legiuitor, în doctrina de specialitate aceasta a fost explicată ca fiind „o faptă a omului, un act de conduită exterioară a acestuia, având o existență materială obiectivă. (...) Fapta poate consta într-o acțiune sau o inacțiune“. De altfel, în alte tratate de drept penal material, cu toate că nu se prezintă o definiție expresă a noțiunii de faptă, prin referire la autorii din perioada antebelică, se arată că însăși infracțiunea se definea ca „acțiunea sau inacțiunea care fiind doloasă ori culpoasă, legiuitorul a sancționat-o penalicește“. Altfel și mai simplu spus, prin faptă prevăzută de legea penală doctrina penal materială, dar și jurisprudența aproape unanimă înțeleg o acțiune sau inacțiune a omului. Or, această noțiune de acțiune sau inacțiune, care constituie însăși definiția faptei, se regăsește în cuprinsul art. 35 alin. (1) din Codul penal referitor la definiția infracțiunii continuate: „Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv (textul subliniat declarat neconstituțional), acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni“. Din cele arătate mai sus rezultă că prin acțiune sau inacțiune prevăzută de legea penală trebuie înțeleasă noțiunea echivalentă de faptă prevăzută de legea penală. În altă ordine de idei, legiuitorul nu a folosit la art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală noțiunea de infracțiune - (...) instanța nu s-a pronunțat asupra unei infracțiuni reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare (...) ci „(...) instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare (...).“ Distincția realizată de legiuitor între infracțiune și faptă nu este întâmplătoare în cazul art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, ci are legătură cu noțiunea de acuzație în materie penală. Astfel, o infracțiune, mai ales în cazul unității legale de infracțiuni, poate să cuprindă, prin voința legiuitorului, mai mult de o faptă prevăzută de legea penală, înțeleasă prin acțiune sau inacțiune a omului prevăzută de legea penală. Altfel spus, infracțiunea include în sfera sa de conținut noțiunea de faptă, o infracțiune fiind posibil să conțină una sau mai multe fapte, în funcție de felul unității de infracțiuni, naturală sau legală. Fiecare dintre acțiunile sau inacțiunile prevăzute de legea penală, în sensul de fapte, constituie însă o acuzație în materie penală distinctă, ce reprezintă obiectul judecății și pentru care instanța trebuie să pronunțe, eventual după o schimbare de încadrare juridică, prin scindarea unității legale, în mod expres, o soluție prin actul de judecată a cărui finalitate o reprezintă hotărârea judecătorească. Dacă se ajunge la o interpretare diferită, că legiuitorul nu a inclus în noțiunea de faptă și o acțiune sau inacțiune (în sensul de act material) din cuprinsul unei infracțiuni continuate, atunci consecințele ar putea fi contrare unei logici juridice comune. Astfel, aceeași noțiune de acțiune sau inacțiune în sensul de faptă prevăzută de legea penală este folosită de legiuitor și la art. 35 alin. (2) din Codul penal, pentru a defini cealaltă formă de unitate legală de infracțiuni, respectiv infracțiunea complexă. În această situație, dacă instanța de fond nu ar mai fi obligată să se pronunțe asupra tuturor actelor materiale din cuprinsul unei infracțiuni continuate prin dispozitivul sentinței, sub sancțiunea unei desființări în calea de atac a apelului cu trimitere spre rejudecare la instanța învestită inițial, ca urmare a interpretării diferite a noțiunii de faptă, atunci această concluzie ar putea fi valabilă și pentru acțiunile sau inacțiunile din cuprinsul unei infracțiuni complexe. Instanța de fond ar putea, din eroare sau dintr-o practică eronată consolidată, să se pronunțe prin dispozitiv doar asupra acțiunii sau inacțiunii din cuprinsul infracțiunii complexe pe care ar reține-o în sarcina inculpatului, urmând ca cealaltă acțiune sau inacțiune sau, după caz, celelalte acțiuni sau inacțiuni din cadrul infracțiunii complexe să fie înlăturate prin considerente, în mod identic ca în cazul practicii judiciare greșite din situația infracțiunilor continuate. Această modalitate de interpretare ar conduce, în cele din urmă, la pronunțarea unei soluții asupra unei acuzații în materie penală direct în calea de atac a apelului, nefiind posibilă desființarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond, dacă în noțiunea de faptă nu se include și acțiunea sau inacțiunea în sensul art. 35 alin. (1) sau alin. (2) din Codul penal, privând inculpatul de judecata în dublu grad de jurisdicție, obligatorie conform art. 2 paragraful 1 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Totodată, având în vedere faptul că termenul de declarare a apelului începe să fie calculat de la comunicarea copiei minutei, conform art. 410 alin. (1) din Codul de procedură penală, din moment ce în minută, care va constitui viitorul dispozitiv al sentinței, instanța de fond nu se pronunță asupra unei acțiuni sau inacțiuni, aceasta nici măcar nu ar putea fi atacată sub acest aspect decât dacă infracțiunea continuată era compusă din doar două acte materiale, situație în care reținerea în dispozitiv a unui singur act material ar conduce la înlăturarea obligatorie a art. 35 alin. (1) din Codul penal. Doar în această situație particulară, a infracțiunii continuate compuse din doar două acte materiale, Ministerul Public, inculpatul, persoana vătămată sau alte părți ar putea să considere că instanța a pronunțat o altă soluție decât reținerea unei fapte în sarcina inculpatului, pentru a o putea ataca cu calea de atac a apelului. În cazurile în care însă infracțiunea continuată ar fi compusă din trei sau mai multe acte materiale, soluția de nereținere a acesteia în sarcina inculpatului consemnată în considerente nu ar putea fi atacată cu apel decât după motivarea hotărârii, ce se realizează în cele mai multe situații după comunicarea copiei minutei, când termenul de apel deja a expirat. ...