Decizia ÎCCJ nr. 7/2019 (HP)Punctul III

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție Procedând la examenul de admisibilitate a sesizării, Tribunalul Maramureș a apreciat că o atare sesizare este admisibilă, deoarece este învestit cu judecarea cauzei în contestație și, potrivit dispozițiilor art. 552 alin. (2) din Codul de procedură penală, hotărârea pronunțată în calea de atac a contestației rămâne definitivă la data pronunțării acesteia, fiind astfel îndeplinită condiția prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală referitoare la soluționarea cauzei în ultimă instanță. În speță, a fost identificată o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, și anume dacă „interpretarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 permite, în cadrul contestației la executare formulate în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice și a regimului sancționator avut în vedere la momentul judecării cauzei, ca o consecință a recalculării pedepsei «executate sau considerată ca executată», astfel recalculată, urmare aplicării dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 cu raportare la art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal“. De lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei, fiind necesar să se stabilească dacă aplicarea în cauză a dispozițiilor privind recursul compensatoriu are influență asupra stării de recidivă, asupra primului termen al stării de recidivă și asupra felului recidivei. De lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei, dat fiind că în eventualitatea în care se apreciază întemeiată contestația condamnatului cu privire la recalcularea restului rămas neexecutat din pedeapsa care constituie primul termen al recidivei, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, se pune problema care este felul recidivei (postcondamnatorie sau postexecutorie), cu implicații asupra modului de stabilire a pedepsei conform art. 43 din Codul penal. Chestiunea de drept enunțată este nouă, deoarece asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat nici printr-un recurs în interesul legii, nici printr-o hotărâre prealabilă, potrivit art. 474 și, respectiv, art. 477 din Codul de procedură penală. Chestiunea de drept enunțată nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Opinia Tribunalului Maramureș: În interpretarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, modalitatea de calcul a „pedepsei executate efectiv“ se aplică atât condamnaților care se aflau în detenție la data intrării în vigoare a dispozițiilor art. I pct. 3 din Legea nr. 169/2017, cât și celor ce au fost deja liberați condiționat, atât timp cât aceste persoane au executat pedeapsa în condiții necorespunzătoare, ulterior datei de 24.07.2012. Prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că „în interpretarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, pentru determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat în vederea aplicării tratamentului sancționator de la art. 104 alin. (2) coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal, trebuie recalculată - începând cu data de 24.07.2012 - perioada executată efectiv din pedeapsa din a cărei executare a fost dispusă liberarea condiționată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 prin considerarea ca executate suplimentar a zilelor calculate ca executate în considerarea condițiilor de detenție necorespunzătoare“. De asemenea, potrivit Deciziei nr. 15 din 26 septembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, „în interpretarea dispozițiilor art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal, prin pedeapsa «executată sau considerată ca executată», ce constituie primul termen al recidivei, se are în vedere pedeapsa recalculată ca urmare a aplicării art. 55^1 din Legea nr. 254/2013“. Așa cum se poate observa din analiza considerentelor celor două decizii menționate anterior, situațiile examinate constituiau obiectul judecății instanței de fond, astfel încât elementele care determinau încadrarea juridică și regimul sancționator corespunzător acesteia puteau fi avute în vedere la soluționarea cauzei în raport cu toate elementele arătate în cuprinsul deciziilor de dezlegare a chestiunilor de drept pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. Contestația la executare, care, într-adevăr, reprezintă singurul remediu procesual pe care îl au persoanele condamnate definitiv, pentru a putea beneficia de prevederile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 și care reprezintă „o cauză de micșorare a pedepsei“, în sensul dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, ar permite deducerea zilelor câștigate ca urmare a aplicării prevederilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 din pedeapsa rezultantă, stabilită prin hotărâre definitivă. Determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară se realizează cu ocazia judecării fondului cauzei, întrucât stabilirea sa are implicații inclusiv asupra încadrării juridice, dat fiind faptul că determinarea existenței și întinderii sale la momentul săvârșirii noii infracțiuni conduce la reținerea recidivei postcondamnatorii sau postexecutorii, forme de pluralitate cu regim sancționator diferit și care este avut în vedere de instanță cu ocazia judecării fondului. Or, modificarea restului de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa ce constituie primul termen al recidivei, prin aplicarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, pe calea contestației la executare poate conduce la schimbarea formei recidivei și, implicit, a regimului sancționator, cu consecința schimbării încadrării juridice, aspecte care au intrat în sfera autorității de lucru judecat. De altfel, în legătură cu acest aspect, trebuie semnalat faptul că pot exista situații când pedeapsa stabilită pentru infracțiunea care era săvârșită în forma recidivei postcondamnatorii ar fi situată sub limita legală cerută de recidiva postexecutorie, aspect care, de asemenea, a intrat sub autoritate de lucru judecat. Or, acest aspect ar putea crea situații de discriminare pozitivă între condamnații definitiv pentru infracțiuni săvârșite în forma recidivei postcondamnatorii și ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 pe calea contestației la executare să li se modifice restul rămas neexecutat, cu consecința schimbării încadrării formei recidivei, dar care să nu aibă individualizată pedeapsa care constituie al doilea termen al recidivei postexecutorii în limitele legale cerute de regimul sancționator al acesteia, și inculpații care nu sunt judecați definitiv, iar pedeapsa pentru al doilea termen al recidivei va fi stabilită în condițiile legale privind sancționarea acestei forme de recidivă. Având în vedere aceste aspecte, s-a apreciat că recalcularea pedepsei „executate sau considerată ca executată“ astfel recalculată ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 cu raportare la art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal nu ar permite în cadrul contestației la executare schimbarea încadrării juridice și regimul sancționator avut în vedere la momentul judecării cauzei, beneficiul dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 putând fi obținut raportat la pedeapsa rezultantă, fiind un beneficiu la liberarea condiționată. De altfel, în expunerea de motive a Legii nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, s-a menționat ca în primul rând „acest mecanism să opereze în cadrul instituției liberării condiționate“, cu referire la acordarea zilelor compensatorii pentru executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare. Totodată, în sprijinul argumentului că în cadrul contestației la executare nu pot fi rediscutate chestiuni care vizează încadrarea juridică, menționăm Decizia nr. 12/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum și Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007, care își păstrează valabilitatea în materia contestației la executare, care au statuat în mod obligatoriu imposibilitatea schimbării încadrării juridice în faza executării pedepselor definitive. ...