Decizia CCR nr. 175/2025Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că, potrivit art. 22 din Codul de procedură fiscală, modalitățile de stingere a obligațiilor fiscale sunt plata, compensarea, executarea silită, scutirea, anularea, prescripția, darea în plată și alte modalități prevăzute expres de lege. În ceea ce privește art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 33/2020, interpretarea organelor fiscale conform căreia doar plata constituie o modalitate de stingere a obligațiilor care îndrituiește contribuabilul la obținerea bonificației prevăzute de normele criticate și aplicarea, în consecință, a prevederilor cu privire la această facilitate fiscală este una restrictivă, care exclude celelalte moduri legale de stingere a obligației fiscale, precum compensarea, spre exemplu, cu sume de rambursat aferente taxei pe valoarea adăugată. Or, acest aspect creează un tratament fiscal discriminatoriu în rândul contribuabililor, deși aceștia se află în aceeași categorie, respectiv a celor care achită anticipat impozitul pe profit, indiferent de modalitatea de stingere a obligației fiscale, fiind contrar și așezării juste a sarcinilor fiscale. De asemenea, se învederează că, în cauză, organele fiscale au procedat, din oficiu, la aplicarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 33/2020 și, în consecință, la compensarea obligațiilor fiscale datorate reprezentând impozitul pe profit și au emis deciziile de compensare cu aplicarea bonificației în discuție, stingându-se astfel acest tip de obligație fiscală datorat de societate. Însă, ulterior, a fost anulată bonificația de 10% prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 33/2020, întrucât s-a constatat, de către aceleași organe fiscale, că societatea nu a plătit impozitul pe profit în sensul dat de ordonanța de urgență a Guvernului în discuție, aspect ce nici nu ar mai fi fost posibil, din moment ce datoria a fost stinsă, inițial, prin compensare. De altfel, interpretarea criticabilă a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 33/2020 este dată de Ministerul Finanțelor Publice printr-un comunicat de presă privind aplicarea măsurilor fiscale pe perioada stării de urgență, care nu are forța juridică a unui act normativ în sensul dat de art. 139 din Constituție sau a unor norme de aplicare a legii. Or, dacă a fost necesară intervenția Ministerului Finanțelor Publice printr-un asemenea comunicat de presă, înseamnă că textul nu este suficient de clar și de previzibil încât să asigure securitatea juridică a raporturilor juridice în materie. În contextul criticilor de neconstituționalitate este menționată jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia principiilor invocate în susținerea excepției. ...