Decizia ÎCCJ nr. 4/2019 (HP)Punctul III

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție Instanța de trimitere a arătat că dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală trebuie interpretate în sensul în care permit instanței de judecată învestite cu judecarea acordului de recunoaștere a vinovăției să intervină asupra sancțiunii cu privire la care procurorul și inculpatul au ajuns la un acord. Acordul de recunoaștere a vinovăției constituie o procedură specială, care implică, în faza de urmărire penală, manifestarea de voință a inculpatului și a procurorului, în urma căreia se încheie un acord între aceștia. Acesta apare astfel ca un „element de justiție negociată“, căci felul, cuantumul și modul de executare a pedepsei se stabilesc prin negociere între procuror și inculpat, instanța neputând, aparent, cu ocazia verificării acordului, să aplice o altă soluție decât cea asupra căreia s-a ajuns la acord (deoarece inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condițiile acordului său, participând astfel la procesul decizional de stabilire a pedepsei). A precizat că dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prevăd că instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și pronunță soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului. S-a arătat că din modul de reglementare al acestei dispoziții s-ar putea înțelege că instanța de judecată nu poate dispune o altă soluție decât aceea stabilită prin acord (cu excepția situației în care constată că nu au fost respectate dispozițiile legale sau soluția este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului). Decizia nr. 5/2017 a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 485 alin. (1) lit. b) teza 1 din Codul de procedură penală, că retragerea de către inculpat, în fața instanței de judecată, a consimțământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condițiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, nu constituie temei pentru respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției. În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat - între altele - că un asemenea drept (al inculpatului de a-și retrage consimțământul relativ la stabilirea pedepsei) nu este de esența procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, întrucât acesta este rezultatul negocierii și consensului dintre procuror și inculpat, niciunul dintre titularii acordului neputând cere aplicarea altor dispoziții în afara celor convenite și consfințite prin acord, în situația contrară nemaifiind respectată condiția desfășurării judecății în procedură necontradictorie. Pe de altă parte, însă, în aceleași considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că „în procedura de judecată necontradictorie nu se administrează probe noi și nici nu se readministrează probele de la urmărirea penală, iar pentru că inculpatul nu poate solicita o pedeapsă mai ușoară, nu se justifică nici administrarea de probe în circumstanțiere, instanța având posibilitatea să pronunțe o pedeapsă mai blândă exclusiv prin examinarea probelor de la urmărirea penală“. S-ar reține astfel că instanța de judecată are posibilitatea ca pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale să revină asupra pedepsei cu privire la care s-a ajuns la acord. Chiar dacă din analiza coroborată a considerentelor se poate desprinde ideea că instanța nu poate interveni asupra sancțiunii, Curtea a apreciat că este necesară pronunțarea asupra acestei chestiuni în mod explicit, cu atât mai mult cu cât decizia în interesul legii a pornit de la altă bază de analiză (posibilitatea retractării consimțământului de către inculpat) și având în vedere și confuzia creată din lecturarea paragrafelor citate din considerentele deciziei. Curtea a apreciat că este de esența funcției judiciare posibilitatea instanței de judecată de a analiza sancțiunea și din perspectiva temeiniciei, altminteri aceasta ar fi lipsită de substanță în componenta sa vizând individualizarea pedepsei, impunând judecătorului să consfințească exclusiv soluția cu privire la care procurorul și inculpatul au ajuns la un acord. Analiza criteriilor în raport cu care se stabilește sancțiunea, cele prevăzute de art. 74 din Codul penal, este de esența puterii instanței de judecată, presupunând cuantificarea tuturor circumstanțelor săvârșirii faptelor, după cum și a circumstanțelor personale ale făptuitorului și, în final, stabilirea pedepsei. S-a menționat că excluzând judecătorul de la posibilitatea unei proprii analize sub aspectele amintite transferă, practic, dreptul, dar și obligația instanței de judecată de a stabili pedeapsa către procuror, ceea ce este similar cu înlăturarea judecătorului de la realizarea justiției, contravenind astfel și dispozițiilor constituționale care prevăd că justiția se realizează prin instanțele de judecată și impun separarea puterilor în stat. De asemenea s-a arătat că și din interpretarea art. 3 din Codul de procedură penală care prevede separația funcțiilor judiciare rezultă că numai judecătorul este cel care are căderea legală de a aplica o pedeapsă între limitele prevăzute de lege. În susținerea opiniei sale, Curtea a făcut trimitere și la considerentele Deciziei nr. 25/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pronunțată anterior modificării dispozițiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, care, statuând că nu era posibilă reținerea de către procuror a dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul procedură penală (vizând reducerea limitelor de pedeapsă cu 1/3) în cadrul procedurii acordului, a motivat și că negocierea dintre procuror și inculpat are ca obiect alegerea uneia dintre sancțiunile alternative și stabilirea unei pedepse între minimul și maximul prevăzute de lege, ce implică, din partea procurorului, luarea în considerare a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 74 din Codul penal. S-a arătat însă că aceasta nu echivalează cu o veritabilă operațiune de individualizare a pedepsei, ci cu o propunere adresată instanței, deoarece acordul este supus cenzurii instanței de judecată, aceasta fiind cea care, în final, potrivit art. 483-487 din Codul de procedură penală, va stabili pedeapsa în urma evaluării tuturor criteriilor de individualizare (putând să aplice chiar un alt tratament sancționator, fără să creeze însă pentru inculpat o situație mai grea decât cea stabilită prin acordul încheiat între procuror și inculpat). S-a mai arătat că, deși ulterior acesteia, dispozițiile legale s-au modificat prin consacrarea explicită a posibilității acordate procurorului de a aplica dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală privind reducerea limitelor de pedeapsă cu 1/3 [alin. (4) al art. 480 fiind introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016], considerentele deciziei nu sunt mai puțin valabile sub aspectul dreptului și obligației instanței de judecată de a interveni asupra pedepsei. ...