Decizia ÎCCJ nr. 4/2019 (HP)Punctul V

V. Opinia specialiștilor consultați În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul procedură penală a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. Catedra de Drept din cadrul Facultății de Drept a Universității „Nicolae Titulescu“ din București a opinat în sensul că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu întrunește, în mod cumulativ, condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. În acest sens s-a arătat că, dintre cele trei condiții pe care trebuie să le îndeplinească sesizările privind dezlegarea unor chestiuni de drept, numai prima și cea de-a treia sunt îndeplinite, Curtea de Apel București - Secția I penală, ca instanță de apel, având legitimare procesuală activă de a iniția acest tip de dialog judiciar cu Înalta Curte de Casație și Justiție, iar problema supusă atenției nu a mai făcut obiectul unei hotărâri prealabile ori al unui recurs în interesul legii în precedent. Prin urmare, s-a arătat că nu există aspecte de inadmisibilitate în ceea ce privește condițiile expuse la lit. a) și c) , ceea ce impune analizarea admisibilității cererii doar prin prisma celei de-a doua condiții, respectiv aceea ca chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluționarea pe fond a cauzei. S-a opinat că această condiție nu este îndeplinită în cauză, întrucât acesteia îi lipsește premisa pe care se grefează, respectiv existența unei chestiuni de drept care să necesite lămurire din partea instanței supreme. Din dispozițiile art. 485 alin. (1) din Codul de procedură penală rezultă cu claritate faptul că o pedeapsă prea grea negociată de către procuror și inculpat nu constituie un element care să determine respingerea acordului sau, din contră, admiterea și reindividualizarea pedepsei. S-a apreciat că textul dispoziției legale nu lasă loc la interpretări în sensul celei sugerate de către instanța de trimitere, în cazul admiterii acordului unica soluție care poate fi pronunțată fiind cea cuprinsă în acord, eventuala individualizare a pedepsei ori a modului de executare, indiferent de sens, în favoarea ori în defavoarea inculpatului, fiind exclusă. În egală măsură, s-a arătat că inadmisibilitatea demersului rezultă și din aceea că instanța de trimitere solicită în fapt o interpretare contrară textului legal, comiterea unui exces de putere de către instanța supremă, în sensul trecerii prin pronunțarea hotărârii preliminare în domeniul puterii legiuitoare a țării. S-a apreciat că, în măsura în care instanța supremă va aprecia admisibilă cererea instanței de trimitere de dezlegare a chestiunii de drept, răspunsul nu poate fi decât cel care rezultă din analiza coroborată a celor două variante ale textului art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, respectiv că de lege lata instanța sesizată cu acordul de recunoaștere a vinovăției nu are posibilitatea individualizării pedepsei ori a modului de executare, în cazul admiterii singura soluție care poate fi adoptată fiind aceea din cuprinsul acordului. Departamentul de drept public din cadrul Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara a opinat în sensul că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept cu care a fost învestită nu întrunește, în mod cumulativ, condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv că nu există o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei, dispozițiile art. 485 din Codul de procedură penală fiind suficient de clare ca urmare a modificărilor legislative. În susținerea acestui punct de vedere, a invocat dispozițiile Deciziei nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, prin care a statuat asupra înțelesului ce trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală, și anume că admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. În raport cu această susținere, a apreciat că instanța supremă nu poate decât să constate că dispoziția legală analizată este clară, iar interpretarea ori lămurirea ce se solicită a fi dată pentru a avea consecințe asupra fondului este inadmisibilă în condițiile existenței unui text legal precis, necontroversat. Astfel, prin intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016, dispozițiile art. 485 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate; dacă înainte de modificare legea prevedea posibilitatea instanței ca, ulterior admiterii acordului, să pronunțe una dintre soluțiile prevăzute de art. 396 alin. (2) -(4) din Codul de procedură penală, fără a putea crea pentru inculpat o situație mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, actuala formă a dispozițiilor amintite renunță la marja de apreciere a judecătorului, stabilind că instanța, în situația admiterii acordului, pronunță strict soluția „cu privire la care s-a ajuns la un acord“. Cu toate acestea, s-a arătat că admiterea imposibilității dispunerii de către instanță a unei pedepse mai blânde decât cea cu privire la care s-a ajuns la un acord poate conduce la o inechitate nu doar din perspectiva inculpatului, care urmărește, firesc, o pedeapsă cât mai redusă, ci și prin prisma separației funcțiilor judiciare în procesul penal, precum și a rolului judecătorului în faza de judecată. Astfel, a susținut poziția exprimată de Curtea de Apel București în cuprinsul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că este de esența funcției judiciare posibilitatea instanței de judecată de a analiza sancțiunea și din perspectiva temeiniciei, altminteri aceasta ar fi lipsită de substanță în componenta sa vizând individualizarea pedepsei, impunând judecătorului să consfințească exclusiv soluția cu privire la care procurorul și inculpatul au ajuns la un acord, însă, în condițiile în care dispozițiile legale au fost modificate tocmai prin înlăturarea acestei posibilități, inechitatea nu poate fi tranșată pe calea unei hotărâri de dezlegare a unei chestiuni de drept în materie penală. Singura posibilitate legală de înlăturare a inechității este prin analiza dispozițiilor legale de către Curtea Constituțională în procedura pronunțării asupra excepției de neconstituționalitate cu care a fost învestită. O altă interpretare ar deturna rolul pe care Înalta Curte de Casație și Justiție îl are în procedura dezlegării chestiunilor de drept, aceasta neputând legifera peste ceea ce este prevăzut la acest moment, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a intervenit în mod expres, modificând în anul 2016 prevederile legale tocmai în vederea întăririi obligației instanței de judecată de a pronunța o soluție, în cazul în care admite acordul, conform soluției cu privire la care s-au finalizat negocierile. Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că în aplicarea dispozițiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală instanța de judecată nu poate, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, să intervină asupra individualizării pedepsei cu privire la care procurorul și inculpatul au ajuns la un acord, cu consecințe directe asupra reducerii pedepsei. În susținerea acestei opinii, a arătat că veritabilă procedură specială, acordul de recunoaștere a vinovăției apare ca o procedură substitutivă a procesului penal clasic, substituire ce se efectuează de îndată ce inculpatul consimte să se supună unui ansamblu de reguli particulare, care înlocuiesc regulile comune. De aceea, procedura acordului de recunoaștere a vinovăției are aptitudinea să bulverseze rolul organelor judiciare în cadrul procesului penal, unele atribuții specifice funcției de judecată fiind delegate procurorului. După modelul altor legislații europene (franceză, belgiană, italiană etc.), legiuitorul autohton a redus rolul instanței la o simplă activitate de control, care presupune doar o judecată de omologare sau ratificare a acordului încheiat între procuror și inculpat. Astfel, soluționarea de către instanță a sesizării procurorului privind validarea acordului are mai degrabă un caracter grațios decât unul contencios. Ea se materializează într-un act jurisdicțional de confirmare a unui act al procurorului, pe care îl înzestrează cu forță executorie. Sub actuala reglementare, soluțiile instanței în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției trebuie analizate separat, atât de soluțiile instanței în procedura comună de judecată, cât și de soluțiile care pot fi pronunțate în procedura abreviată în cazul recunoașterii învinuirii. În această privință, modificările aduse prevederilor cuprinse în art. 485 din Codul de procedură penală, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, au consolidat opțiunea legiuitorului descrisă generic mai sus. Dacă, înainte de această intervenție legislativă, în art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală se stipula că instanța „admite acordul de recunoaștere a vinovăției și dispune una dintre soluțiile prevăzute de art. 396 alin. (2) -(4) (...)“, în prezent nu se mai face nicio trimitere la soluțiile prevăzute de art. 396 alin. (2) -(4) din Codul de procedură penală. De asemenea, inițial, art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală stabilea că „instanța dispune una dintre soluțiile“ prevăzute de lege, în timp ce actualmente se prevede că instanța „pronunță soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord“. Transpare, așadar, opțiunea neechivocă de a conferi implicit procurorului o importantă atribuție specifică funcției de judecată, anume aceea de a individualiza pedeapsa, fiind eliminate atât norma de trimitere, cât și îndrituirea instanței de a „dispune“ soluția în cauză. În aceste condiții, orice intervenție a instanței, în sensul reindividualizării pedepsei stabilite în acord, ar fi contrară prevederilor în vigoare de lege lata. Din ansamblul reglementării privind procedura acordului de recunoaștere a vinovăției rezultă că vinovăția inculpatului și individualizarea pedepsei se stabilesc în același stadiu procesual: la momentul încheierii acordului de către procuror și inculpat. La o scurtă incursiune de drept comparat în legătură cu această chestiune, a menționat că în Franța și în Belgia se regăsesc reglementări similare. Cele două legislații nu îngăduie posibilitatea instanței de a interveni în mod direct asupra pedepsei, în sensul reindividualizării acesteia. În schimb, în Statele Unite, vinovăția acuzatului se negociază și se stabilește în procedura plea bargaining, în timp ce individualizarea tratamentului sancționator se face separat, de către judecător, în procedura sentencing. Astfel, în dreptul american, determinarea culpabilității se realizează de către procuror într-o etapă procesuală distinctă de cea în care judecătorul stabilește și pronunță pedeapsa aplicată în concret. În dreptul nostru - la fel ca în dreptul francez și în dreptul belgian - din moment ce stabilirea vinovăției și individualizarea pedepsei sunt date în competența procurorului, apreciem că nu este posibilă recunoașterea competenței instanței de a proceda la reindividualizarea pedepsei, în sensul atenuării sau agravării acesteia. În același sens, doctrina autohtonă majoritară susține că instanța sesizată nu poate modifica soluția la care s-a ajuns prin acord. În esență, a susținut că prin intermediul procedurii tranzacționate a acordului, instanța a pierdut puterea punitivă în favoarea procurorului, care nu se limitează la dezbaterea asupra culpabilității, ci se extinde și asupra individualizării soluției. În acest context, judecătorul nu intervine pentru a pune capăt unui litigiu, ci pentru a aproba sau nu o înțelegere asupra soluției privind acțiunea penală intervenită între parchet și inculpat. Pronunțând soluția acceptată prin acord, instanța nu va trece de la natura grațioasă la cea contencioasă a procedurii, ci îi va conferi doar caracterul esențialmente jurisdicțional de care are nevoie hotărârea pronunțată pentru a dobândi autoritatea de lucru judecat și pentru a putea fi pusă în executare. În consecință, soluția care figurează în minuta sentinței nu este alegerea instanței, ci a procurorului, pronunțarea purtând, practic, asupra acordului, nu asupra soluției propriu-zise. ...