Decizia ÎCCJ nr. 14/2019 (HP)Punctul X

X. Opinia specialiștilor consultați asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialiști cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării. Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara - Centrul de cercetări în științe penale a opinat în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării, cu motivarea că nu este îndeplinită cea de-a doua condiție de admisibilitate prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, potrivit căruia chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să conducă la soluționarea pe fond a cauzei, deoarece lipsește premisa pe care ar trebui să se grefeze dispoziția legală cu privire la care sa dispus sesizarea instanței supreme, fiind clară și lipsită de echivoc. În opinia specialiștilor, dispozițiile art. 43 alin. (2) din Codul penal sunt clare, în sensul că devin incidente doar în ipoteza în care toate infracțiunile concurente sunt săvârșite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parțial, constatare față de care, având în vedere și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, intervenția instanței supreme nu se justifică. Această intervenție poate fi legitimă doar în situația în care s-ar tinde la clarificarea înțelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conținut sau a căror succesiune în timp poate da naștere la dificultăți rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unicitatea aplicării lor de către instanțele naționale. În egală măsură, sesizarea nu corespunde exigențelor art. 475 din Codul de procedură penală și din cauza faptului că ar presupune ca Înalta Curte de Casație și Justiție, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, să se substituie judecătorului fondului ce are obligația de a verifica îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile legale incidente, ceea ce ar reprezenta o rezolvare in concreto a cauzei de către instanța supremă, aspect nepermis de lege. Aceasta, întrucât problema de drept a cărei dezlegare se solicită ar trebui să tindă întotdeauna la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile cauzei. Facultatea de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai a opinat în sensul că dispozițiile art. 43 alin. (2) din Codul penal presupun ca toate infracțiunile concurente să fie săvârșite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parțial, ele nefiind aplicabile în ipoteza în care una dintre infracțiuni este în concurs și cu cea care constituie primul termen al recidivei. În argumentarea acestei opinii s-a susținut că dispozițiile art. 43 alin. (2) din Codul penal trebuie coroborate cu dispozițiile alin. (1) al art. 43 care, folosind aceeași formulare - înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată, are în vedere, în mod explicit, o infracțiune comisă în stare de recidivă, adică o infracțiune săvârșită după rămânerea definitivă a primei hotărâri de condamnare. În plus, a fost invocată precizarea din expunerea de motive a Codului penal, potrivit căreia: pentru ipoteza în care al doilea termen al recidivei este alcătuit dintr-un concurs de infracțiuni, a fost stabilit un algoritm de aplicare a pedepsei diferit de cel existent anterior, aplicându-se mai întâi dispozițiile privitoare la concurs și apoi cele incidente în cazul recidivei. Acest tratament este aplicabil chiar dacă numai una dintre infracțiunile concurente se află în stare de recidivă, restul fiind în pluralitate intermediară. În ce privește modalitatea de stabilire a pedepsei s-a opinat în sensul că, în ipoteza în care există mai multe infracțiuni în concurs, care sunt concurente atât cu infracțiunea ce constituie primul termen al recidivei, cât și cu cea de la termenul al doilea, se aplică mai întâi tratamentul sancționator al recidivei postcondamnatorii (se adaugă la pedeapsa aplicată pentru infracțiunea ce constituie termenul al doilea restul neexecutat din prima pedeapsă), iar apoi pedeapsa astfel obținută se contopește potrivit regulilor de la concurs cu pedepsele aplicate pentru infracțiunile concurente. Facultatea de Drept din cadrul Universității București a opinat în sensul că pentru incidența dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal toate infracțiunile concurente trebuie să fie săvârșite după o hotărâre de condamnare definitivă și cel puțin una dintre aceste infracțiuni să îndeplinească cerințele celui deal doilea termen al recidivei postcondamnatorii. În argumentarea acestei opinii s-a susținut că prevederile art. 43 alin. (2) din Codul penal sunt clare, de strictă interpretare și nu pot fi extinse la alte situații pe care nu le-a avut în vedere. În ce privește modalitatea de stabilire a pedepsei în situația în care infracțiunea dedusă judecății este în stare de recidivă postcondamnatorie și concurentă cu infracțiuni aflate succesiv în stare de recidivă postcondamnatorie, s-a susținut că mai întâi se vor contopi pedepsele stabilite pentru infracțiunile concurente săvârșite ulterior condamnării și apoi pedeapsa rezultantă se va adăuga la pedeapsa anterioară ori la restul rămas neexecutat, după caz, iar la final această pedeapsă se va contopi la rândul ei cu pedeapsa stabilită pentru infracțiunea concurentă cu infracțiunea pentru care se pronunțase condamnarea ce formează primul termen al recidivei. ...