Decizia ÎCCJ nr. 1/2020 (HP)Punctul XII

XII. Opinia specialiștilor consultați asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialiști cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării. Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara - Centrul de cercetări în științe penale a opinat în sensul respingerii ca inadmisibilă a sesizării, cu motivarea că nu este îndeplinită cea de-a doua condiție de admisibilitate prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, potrivit căreia chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să conducă la soluționarea pe fond a cauzei. S-a apreciat că această condiție este îndeplinită doar în mod aparent, sesizarea privind dezlegarea chestiunii de drept tinzând în realitate la rezolvarea speței cu care Curtea de Apel Bacău a fost învestită, și nu la rezolvarea unor chestiuni cu caracter general. S-a susținut că, pe de o parte, criteriul de admisibilitate tinde la filtrarea cererilor de sesizare cu un nivel prea ridicat de generalitate, dar, pe de altă parte, oprește de la aplicarea procedurii speciale situațiile în care instanțele solicită, în realitate, soluționarea unui conflict concret de drept penal. Facultatea de Drept din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca a opinat în sensul că martorul denunțător, beneficiar al cauzei de nepedepsire prevăzute la art. 290 alin. (3) din Codul penal, poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă. Posibilitatea denunțătorului de a dobândi calitatea de martor în procesul penal rezultă din argumentele expuse pe larg de către Curtea Constituțională în Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 6 august 2019). În plus, neexistând o reglementare procesuală expresă privind statutul denunțătorului în procesul penal, singurul statut procesual care îi poate fi atribuit acestuia este acela de martor, cu drepturile și obligațiile corespondente. Codul de procedură penală nu cuprinde nicio dispoziție explicită în sens contrar. De asemenea norma de incriminare a infracțiunii de mărturie mincinoasă nu cuprinde nicio restricție cu privire la „tipologiile“ de martori care pot fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă. Referitor la argumentul instanței de trimitere că, dacă s-ar accepta că denunțătorul poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă (sau al infracțiunii de favorizare a făptuitorului), acesta ar fi pus într-o situație „coercitivă“ nelegală prin faptul că, dacă ar spune adevărul cu ocazia declarației sale ca martor, s-ar autoincrimina, iar dacă nu ar spune adevărul, ar comite infracțiunea de mărturie mincinoasă sau de favorizare a făptuitorului, s-a arătat că, întrucât (auto)denunțul este un act voluntar, realizat în acest caz de către persoana vizată și pentru a obține anumite beneficii legale, formularea denunțului reprezintă în fapt și o manifestare de voință a denunțătorului de renunțare la dreptul său de a nu se autoincrimina, în sensul că este dispus să se autoincrimineze pentru a beneficia de un tratament legal privilegiat privind atragerea răspunderii penale, respectiv aplicarea cauzei de nepedepsire. Așadar, în acest caz, denunțătorul renunță implicit la protecția adusă de dreptul său de a nu se autoincrimina în favoarea protecției aduse de cauza de nepedepsire care îi va fi aplicabilă. În situația în care ar fi retractate declarațiile incriminatorii inițiale, înlăturarea beneficiului privind nepedepsirea, dacă beneficiul a fost deja acordat, nu va fi posibilă pentru că, potrivit art. 290 alin. (3) din Codul penal, acest beneficiu este condiționat doar de denunțarea faptelor, și nu de o conduită activă a denunțătorului pe întreg parcursul procesului penal, în sensul unei contribuții efective (prin declarații incriminatorii) la tragerea la răspundere penală a celorlalte persoane implicate în activitatea infracțională sesizată. Așadar, posibilitatea la care face referire instanța de trimitere, respectiv „instabilitatea“ soluției procurorului de clasare a cauzei și a redeschiderii procesului penal față de denunțător nu există cât timp, odată ce impedimentul legal (existența denunțului) pentru punerea în mișcare a acțiunii penale există în mod obiectiv, este extrem de improbabil, dacă nu chiar imposibil, ca organele judiciare să mai poată valida o atare soluție de redeschidere. Din această perspectivă, luând în calcul calitatea de martor atribuită denunțătorului în procesul penal, precum și considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 1 din 14 ianuarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care se constată aplicarea prioritară a infracțiunii de mărturie mincinoasă în detrimentul infracțiunii de favorizare a făptuitorului, s-a apreciat că, în cazul în care denunțătorul se „dezice“ cu ocazia audierii sale în calitate de martor de elementele de fapt cu semnificație penală relatate cu ocazia denunțului sau autodenunțului și a unei declarații de martor anterioare, singurul instrument aflat la dispoziția organelor judiciare este acela de atragere a răspunderii penale pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă. În acest sens, însuși denunțătorul, prin propria sa voință, a „optat“ inițial pentru statutul de martor, atunci când a ales să formuleze un denunț pentru a putea beneficia de cauza de nepedepsire. Referitor la întrebarea dacă martorul denunțător, beneficiar al cauzei de nepedepsire prevăzute la art. 290 alin. (3) din Codul penal, poate fi subiect activ al infracțiunii de favorizare a făptuitorului, s-a apreciat că aceasta este inadmisibilă, prin raportare la condițiile legale de admisibilitate ale sesizării cu dezlegarea unor chestiuni de drept, conform art. 475 din Codul de procedură penală, coroborate cu răspunsul anterior, în sensul că martorul denunțător, beneficiar al cauzei de nepedepsire prevăzute la art. 290 alin. (3) din Codul penal, poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă, și cu Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Facultatea de Drept din cadrul Universității „Titu Maiorescu“ din București a opinat în sensul că martorul denunțător, beneficiar al cauzei de nepedepsire prevăzute la art. 290 alin. (3) din Codul penal, nu poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 din Codul penal. Deși darea și luarea de mită sunt două fapte distincte, fiecare dintre ele cu subiect activ propriu, condițiile materiale în care cele două infracțiuni se săvârșesc conduc la existența unei necesare interdependențe între acestea, fapt care are rezonanță și în plan legislativ. Această interdependență nu trebuie privită doar din perspectiva relevanței de ordin procedural conferite de art. 43 alin. (2) din Codul de procedură penală, ci și sub aspectul situației speciale în care se află mituitorul denunțător, fără a cărui activitate infracțională nu ar putea exista infracțiunea de luare de mită. Atât mituitorul, cât și mituitul sunt subiecții unei activități infracționale comune, fiind fără relevanță sub acest aspect împrejurarea că încadrarea juridică a faptelor fiecăruia este diferită. Esențial este contextul infracțional comun în care mituitorul și mituitul acționează și care nu este susceptibil de disociere din perspectiva relevanței asupra aspectelor analizate. În acest context, mituitorul nu ar putea fi considerat niciodată un martor „veritabil (...) care nu a participat în niciun fel la săvârșirea infracțiunii, ci doar are cunoștință despre aceasta“ și care „se situează în afara intereselor raportului juridic concret dedus judecății și, tocmai de aceea, se pretinde ca el să fie obiectiv și să contribuie la aflarea adevărului“. Aparența de obiectivitate care trebuie să caracterizeze postura procesuală a martorului fiind serios știrbită în situația mituitorului care denunță fapta în condițiile art. 290 alin. (3) din Codul penal, nu ar putea fi primită teza posibilității ca acesta să fie subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă. În ceea ce privește posibilitatea reținerii infracțiunii de favorizare a făptuitorului, s-a apreciat că aceasta este exclusă în speță, având în vedere consecințele ce pot fi deduse din Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Împrejurarea că nu subzistă infracțiunea de mărturie mincinoasă, întrucât cele două calități procesuale - subiect procesual principal și martor - nu pot fi concomitente, chiar dacă în raport cu calitatea procesuală de subiect s-a făcut aplicarea art. 290 alin. (3) din Codul penal, nu poate fi reținută și în cazul infracțiunii de favorizare a făptuitorului comise în alte modalități decât prin declarații; deși a denunțat fapta mai înainte ca aceasta să fie cunoscută organului de urmărire penală, denunțătorul poate întreprinde, ulterior denunțului, multiple acțiuni care să ajute făptuitorul în scopul cerut de textul de lege. Toate aceste acte ale denunțătorului - care a sesizat fapta înainte de a fi cunoscută de organul de urmărire penală și este astfel apărat de pedeapsă - se pot constitui într-un conținut constitutiv distinct, propriu favorizării făptuitorului, așa cum prevede art. 269 alin. (1) din Codul penal, context în care martorul denunțător beneficiar al cauzei de nepedepsire prevăzute de art. 290 alin. (3) din Codul penal poate fi subiect activ al infracțiunii de favorizare a făptuitorului prevăzute de art. 269 din Codul penal în situația realizării altor modalități de săvârșire a faptei decât prin declarațiile date. ...