Decizia ÎCCJ nr. 6/2019 (RIL)Paragraful 13

Asupra admisibilității recursului în interesul legii 11. Conform art. 515 din Codul de procedură civilă, „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii“. ... 12. Din cuprinsul textului de lege menționat rezultă patru condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, și anume: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești; dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive; hotărârile judecătorești să fie anexate cererii. ... 13. Sesizarea trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept. Potrivit actului de sesizare, problema de drept soluționată diferit de instanțe vizează „interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1.616-1.618 lit. c) raportat la art. 499,art. 514 alin. (1) și (3) , art. 515, art. 525 alin. (1) ,art. 529-531 din Codul civil și art. 729 alin. (3) și (7) din Codul de procedură civilă, referitor la posibilitatea compensării pe cale judiciară a obligațiilor de întreținere datorate de părinți copiilor, atunci când copiii au fost separați, iar fiecare dintre părinți prestează întreținere copilului (copiilor) care nu locuiește (locuiesc) împreună cu el“. Problema de drept supusă dezbaterii a fost generată de interpretarea și aplicarea diferite de către instanțele judecătorești a unor reglementări legale ce s-au dovedit a fi insuficient de clare și precise, generând în acest fel o practică neunitară. Sunt instanțe care au considerat, în interpretarea acestor dispoziții legale, că este posibilă compensația judiciară a obligațiilor de întreținere stabilite în sarcina fiecăruia dintre părinți, atunci când copiii au fost separați, iar fiecare părinte prestează întreținere copilului (copiilor) care nu locuiește (locuiesc) împreună cu el, soluția compensării nefiind dezbătută și motivată în drept, ci considerată ca firească. Alte instanțe au considerat, în interpretarea acelorași dispoziții legale, că nu este posibilă compensarea judiciară a obligațiilor de întreținere, întrucât ambii părinți datorează întreținere copiilor lor, potrivit art. 516 din Codul civil, iar părinții minorilor, în calitate de reprezentanți legali ai acestora, nu pot renunța la dreptul de a primi plata pensiei de întreținere. Prin urmare, există o jurisprudență neunitară în ceea ce privește posibilitatea compensării pe cale judiciară a obligațiilor de întreținere datorate de părinți copiilor, atunci când copiii au fost separați, iar fiecare dintre părinți prestează întreținere copilului care nu locuiește împreună cu el. De aceea, se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție ca, pe calea recursului în interesul legii, să stabilească o interpretare unitară a acestor dispoziții legale, în sensul de a decide dacă din cuprinsul acestor prevederi legale rezultă sau nu posibilitatea compensării pe cale judiciară a obligațiilor de întreținere datorate de părinți copiilor, atunci când fiecare părinte prestează întreținere unui copil/unor copii. Problema de drept supusă dezbaterii pe calea recursului în interesul legii este una reală, legată de posibilitatea de a interpreta diferit texte de lege care se aplică prin coroborare. Sintagma „problemă de drept“ trebuie raportată și la prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă“, astfel că se extinde și la noțiuni care derivă din aplicarea unuia sau unor texte legale și care nu au o consacrare legislativă expresă, dar își găsesc aplicabilitatea în cauză și sunt recunoscute și abordate la nivel doctrinar sau jurisprudențial, astfel cum se întâmplă în cazul compensării convenționale și a celei judiciare. În analiza supusă dezbaterii, normele de drept disputate reglementează cadrul legal al obligațiilor de întreținere a copiilor de către părinții lor, pentru ipoteza în care ambilor părinți le sunt încredințați copii, și sunt interpretate în corelație cu art. 1.616 și următoarele din Codul civil, care reglementează compensația, ca modalitate de stingere a obligațiilor, în scopul stabilirii posibilității realizării unei compensații judiciare. Întrucât realizarea compensației judiciare, în funcție de regimul juridic al obligației de întreținere, a creat o jurisprudență neunitară, este îndeplinită și condiția posibilității de interpretare diferită a textelor legale în discuție. Înțelesul unor astfel de norme, în raport cu corelarea lor, urmează a fi explicat și determinat prin procedura recursului în interesul legii. În consecință, Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept atrasă de interpretarea diferită pe care instanțele de judecată au dat-o în privința unor norme juridice insuficient de clare și precise, astfel încât prima condiție de admisibilitate a recursului în interesul legii este îndeplinită. Dezlegarea acestei probleme de drept controversate din practica instanțelor judecătorești răspunde scopului recursului în interesul legii de a asigura o interpretare și aplicare unitară a legii de către toate instanțele judecătorești și, pe cale de consecință, o jurisprudență predictibilă. ... 14. Problema de drept ce face obiectul sesizării a fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești. Așa cum rezultă din cuprinsul hotărârilor definitive anexate actului de sesizare, sunt instanțe care consideră că este posibilă compensația judiciară a obligațiilor de întreținere stabilite în sarcina fiecăruia dintre părinți în ipoteza vizată de sesizare. În această orientare jurisprudențială, s-a apreciat că obligația de întreținere are caracter personal, fiind inseparabil legată de persoana celui îndreptățit a o primi, precum și de persoana celui obligat să o presteze. Astfel, creanța de întreținere este exceptată de la regula compensației legale, însă compensația judiciară este posibilă, atunci când unii dintre copii sunt încredințați unui părinte, iar alții, celuilalt părinte. Într-o altă orientare jurisprudențială, minoritară, rezultată din hotărârile anexate, se consideră că nu este posibilă compensarea judiciară a obligațiilor de întreținere, întrucât ambii părinți datorează întreținere copiilor lor. Dacă unul dintre părinți nu ar datora pensie de întreținere pentru minorul care se află în grija celuilalt părinte, atunci s-ar ajunge în situația în care un minor ar avea condiții de trai mai bune, deoarece se află în grija unui părinte care are venituri mai mari. Or, plata pensiei de întreținere aduce egalitate în aceste situații. În consecință, în practica judecătorească s-au conturat două orientări jurisprudențiale diferite, întemeiate pe interpretarea și aplicarea acelorași prevederi legale, ceea ce justifică necesitatea pronunțării unei decizii care să asigure unitatea de jurisprudență. ... 15. Dovada soluționării diferite trebuie să se facă prin hotărâri judecătorești definitive. Așa cum rezultă din cuprinsul art. 515 din Codul de procedură civilă, dovada soluționării diferite a problemei de drept ce face obiectul sesizării trebuie să se facă prin hotărâri definitive, fără ca textul de lege menționat să impună cerința unui anumit număr de hotărâri sau condiția ca soluțiile diferite să fi fost pronunțate la nivelul instanțelor din întreaga țară. Această condiție este, de asemenea, îndeplinită în cauză, întrucât au fost atașate actului de sesizare hotărâri judecătorești definitive ce cuprind soluțiile jurisprudențiale neunitare, rezultate din interpretarea diferită a textelor de lege analizate. ... 16. Hotărârile judecătorești trebuie să fie anexate cererii. Anexele care însoțesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii acestei condiții formale. ... 17. Pentru argumentele expuse, apreciind îndeplinite cerințele art. 515 din Codul de procedură civilă, se constată că recursul în interesul legii este admisibil. Asupra fondului recursului în interesul legii ... 18. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii reține că, în dezlegarea problemei de drept referitoare la posibilitatea compensării pe cale judiciară a obligațiilor de întreținere datorate de părinți copiilor, atunci când copiii au fost separați, iar fiecare dintre părinți prestează întreținere copiilor care nu locuiesc împreună cu el, se vor analiza următoarele aspecte: dreptul la întreținere al minorului și conținutul autorității părintești; principiul respectării interesului superior al copilului; obligația de întreținere; modalități de executare: compensația legală, compensația convențională și compensația judiciară. ... 19. Dreptul la întreținere al minorului și conținutul autorității părintești; principiul respectării interesului superior al copilului Dreptul copilului la întreținere din partea părinților este inerent drepturilor și îndatoririlor părintești, fundamentat pe asumarea responsabilă a calității de părinte. Starea de nevoie a minorului care nu obține venituri din muncă se prezumă, în lumina art. 499 alin. (1) din Codul civil, care instituie obligația de întreținere a copilului minor de către părinții săi, fără nicio circumstanțiere. Dreptul copilului minor la întreținere din partea ambilor părinți există indiferent dacă părinții sunt despărțiți în fapt sau divorțați. Nici părintele decăzut din exercițiul autorității părintești nu este scutit de obligația de a da întreținere copilului, astfel cum dispune art. 510 din Codul civil. Mai mult, art. 525 alin. (1) din Codul civil prevede că „minorul care cere întreținere de la părinții săi se află în nevoie dacă nu se poate întreține din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri“. În consecință, starea de nevoie a minorului se apreciază în raport cu imposibilitatea de a obține venituri din muncă, iar nu și în raport cu posibilitatea de a se întreține din bunurile sale, spre deosebire de condiția generală privitoare la starea de nevoie prevăzută de art. 524 din Codul civil. Corelativ, obligația de întreținere a părinților este parte componentă a autorității părintești, ca ansamblu de drepturi și obligații ce privesc persoana și bunurile copilului și care aparțin în mod egal ambilor părinți. Autoritatea părintească are caracter legal și imperativ. Părinții nu pot să renunțe sau să modifice conținutul drepturilor și obligațiilor pe care le au față de copil; se pot însă înțelege asupra modului de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești, dar numai cu încuviințarea instanței care va verifica dacă învoiala părinților răspunde interesului copilului. Astfel, orice înțelegere a părinților cu privire la modalitatea de exercitare a drepturilor și de îndeplinire a obligațiilor părintești trebuie subsumată principiului respectării interesului superior al copilului, principiu înscris în art. 2 din Legea nr. 272/2004, conform căruia: (1) Prezenta lege, orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului. (2) Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socioafectiv și la viața de familie. (3) Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. (4) Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.“ În același sens, art. 263 alin. (1) din Codul civil enunță principiul esențial care fundamentează măsurile privitoare la copil, și anume respectarea interesului superior al acestuia, în timp ce alin. (2) subliniază prevalența și preferința pentru modalitățile alternative de rezolvare pe cale amiabilă a conflictelor, în considerarea ocrotirii interesului superior al copilului, stipulând că „pentru rezolvarea cererilor care se referă la copii, autoritățile competente sunt datoare să dea toate îndrumările necesare pentru ca părțile să recurgă la metodele de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă“. Atât sub imperiul fostului Cod al familiei (art. 107 alin. 3), cât și al actualelor dispoziții ale Codului civil [art. 499 alin. (4) ], legiuitorul a reglementat posibilitatea încheierii de către părinți a unor înțelegeri cu privire la contribuția fiecăruia la întreținerea copilului minor; în caz de divorț însă învoiala produce efecte numai dacă este încuviințată de instanță. Încuviințarea instanței era necesară pentru ca instanța să poată cunoaște și cenzura dacă învoiala părinților privind contribuția fiecăruia la întreținerea copilului minor nu a intervenit pentru a determina pe un soț să accepte divorțul și, deci, de a ușura obținerea lui, precum și pentru a se verifica dacă, prin învoiala soților, nu se urmărește, în realitate, micșorarea pensiei de întreținere cuvenite, de exemplu, unui alt copil al unuia dintre părinți. ... 20. Obligația de întreținere. Modalități de executare Conform dispozițiilor art. 499 din Codul civil, (1) Tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională. (2) Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinții au obligația de a-i asigura condițiile necesare pentru creșterea, educarea și pregătirea sa profesională. (3) Părinții sunt obligați să îl întrețină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 ani. (...)“ Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că obligația de întreținere are un caracter legal și un conținut complex, material și moral. Astfel, obligația de întreținere a minorului include mai multe componente, reflectate în conținutul art. 487 și 499 din Codul civil, respectiv cele necesare traiului, dar și cele necesare asigurării educației, învățăturii și pregătirii profesionale. Prin urmare, starea de nevoie a minorului trebuie apreciată în funcție de toate aceste aspecte. Obligația de întreținere pe care o părinții o au față de copilul lor minor este o obligație solidară, solidaritatea fiind instituită expres prin dispozițiile art. 499 alin. (1) din Codul civil. Din caracterul legal al obligației de întreținere rezultă unele consecințe, cum ar fi inadmisibilitatea renunțării la întreținere, aspect prevăzut expres în dispozițiile art. 515 din Codul civil, și cenzurarea de către instanța de tutelă a înțelegerii părinților cu privire la prestarea întreținerii către copii, cu scopul de a se verifica dacă este respectat interesul superior al copilului. Potrivit art. 514 din Codul civil: „(1) Obligația de întreținere are caracter personal. (...) (3) Dreptul la întreținere nu poate fi cedat și nu poate fi urmărit decât în condițiile prevăzute de lege.“ Acest articol instituie caracterul esențialmente intuitu personae al obligației de întreținere, caracterul personal raportându-se atât la debitor, cât și la creditor. Din caracterul legal și intuitu personae al dreptului la întreținere rezultă că aceasta, în principiu, nu poate fi transmis și nu poate fi urmărit. În același sens, fiind o măsură de protecție a unei persoane prezumate a fi în nevoie, nu se poate renunța la dreptul de întreținere. Spre deosebire de reglementarea Codului familiei, potrivit căreia întreținerea se putea executa alternativ, fie în natură, fie în bani (art. 93 alin. 1), Codul civil actual instituie executarea în natură ca principală modalitate de executare. În acest sens, art. 530 din Codul civil prevede: (1) Obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională. (2) Dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani. (...) Prin urmare, instanța de tutelă dispune executarea obligației de întreținere prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani, ori de câte ori obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie în natură, ipoteză care se regăsește în cazul soluționării acțiunilor de divorț care implică și încredințarea minorilor spre creștere și educare unuia dintre părinți sau ambilor părinți, atunci când copiii sunt separați. Se instituie prin lege obligația instanței de a se pronunța și asupra obligației de întreținere, stabilită în bani, datorate de părinți copiilor, chiar dacă nu există un petit al cererii de chemare în judecată care să aibă un astfel de obiect. Art. 499 alin. (4) din Codul civil prevede că „în caz de neînțelegere, întinderea obligației de întreținere, felul și modalitățile executării, precum și contribuțiile fiecăruia dintre părinți se stabilesc de instanța de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială“. Textul impune condiția de a exista neînțelegere, ceea ce presupune fie existența unei convenții a părților asupra căreia au revenit, fie, în cele mai multe cazuri, când nu există o astfel de convenție sau cereri exprese ale părților cu privire la întinderea obligației de întreținere, a felului și modalității de executare și a contribuției părților, ca instanța să pună în discuția părților aceste aspecte. Faptul că această schimbare de paradigmă nu pare să dea posibilitatea instanței de judecată de a stabili încă de la început plata unei pensii de întreținere în bani, ci doar în subsidiar, în măsura în care obligația de întreținere în natură nu se execută de bunăvoie, a fost criticat de o parte a doctrinei, pe motiv că obligă părțile să aștepte ca instanța de tutelă să constate refuzul de executare în natură, în acele situații în care este evident că atât creditorul, cât și debitorul preferă modalitatea achitării întreținerii prin echivalent bănesc. ... 21. Compensația legală, compensația convențională și compensația judiciară, ca modalități de executare, prin stingere, a obligației de întreținere Reglementată între modurile de stingere a obligațiilor în art. 1.615 din Codul civil, compensația a primit o consacrare distinctă în art. 1.616 din același cod, care prevede că „datoriile reciproce se sting prin compensație până la concurența celei mai mici dintre ele“. Astfel, dacă obligațiile sunt egale, se sting în întregime, iar dacă nu sunt de aceeași valoare, se sting până la concurența celei mai mici dintre ele. În opinia jurisprudențială minoritară, care a respins posibilitatea compensării obligațiilor de întreținere ce incumbă părinților divorțați, motivul principal pentru care compensația nu ar putea să opereze în această materie a constat, de fapt, în lipsa caracterului reciproc al obligației de întreținere dintre părinți și copiii lor minori, obligația de întreținere revenind doar părinților. S-a reținut în acest sens că este de esența compensației caracterul reciproc al datoriilor, așa cum se desprinde din definiția dată acesteia de art. 1.616 din Codul civil. Această opinie ignoră însă faptul că atât definiția dată compensației de art. 1.616 din Codul civil, cât și condițiile de existență ale acesteia prevăzute de art. 1.617 din Codul civil (datorii certe, lichide și exigibile având ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură) trebuie considerate ca referindu-se doar la compensația legală, aspect care rezultă din utilizarea în art. 1.617 alin. (1) din Codul civil a sintagmei „compensația operează de plin drept“, noul Cod civil, la fel ca și cel din 1865, nefăcând referiri la compensația convențională, care operează prin acordul de voință al părților, sau la cea judiciară, care este hotărâtă de instanța de judecată competentă, aceste noțiuni fiind dezvoltate în doctrină și jurisprudență. Faptul că legea civilă nu reglementează decât compensația legală se explică prin aceea că existența compensației convenționale nu este altceva decât rezultatul libertății contractuale și al autonomiei de voință a datornicilor mutuali, părțile fiind libere să încheie orice act juridic prin care să pună capăt unor obligații reciproce într-un alt mod decât prin plată efectivă, iar compensația judiciară intervine atunci când instanța, constatând dovedite pretenții reciproce în cauză, procedează la compensarea datoriilor pe care părțile le au una față de alta până la valoarea celei mai mici și dispune obligarea debitorului având cea mai mare datorie la plata diferenței rămase neacoperite prin compensare, în aplicarea art. 1.616 din Codul civil. Rostul compensației convenționale este acela de a acoperi tocmai acele situații în care compensația legală nu poate fi operațională, cum ar fi faptul că datoriile nu sunt ajunse încă la maturitate, nu sunt certe sau cuantumul nu rezultă cu exactitate din titlul lor, pe când rațiunea compensației judiciare este aceea de a facilita executarea obligațiilor reciproce între părțile litigiului, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate în cauză. Efectul esențial care se produce între beneficiarii compensației este că obligațiile se sting reciproc și concomitent, ca și când ar fi fost făcută o plată a fiecărei obligații în parte. În cazul compensației legale efectul extinctiv se produce automat, ope legis, deci fără să mai fie necesară vreo manifestare de voință din partea debitorilor reciproci, în schimb, în cazul compensației convenționale, stingerea datoriilor se produce după cum au convenit părțile prin contractul lor, iar în cazul compensației judiciare, stingerea obligațiilor se realizează în temeiul dispozițiilor instanței. Aplicând aceste principii problemei de drept de dezlegat, se impune acceptarea opiniei conform căreia, în ipoteza în care părinții sunt separați și fiecăruia dintre ei i-au fost încredințați copii în întreținere, se va dispune compensarea judiciară a obligațiilor lor reciproce de către instanță, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze și cu respectarea principiului interesului superior al copilului. Astfel, după îndeplinirea condițiilor impuse de art. 499 alin. (4) din Codul civil, compensația judiciară, ca modalitate de executare a obligațiilor reciproce, se poate dispune de către instanță, scopul său fiind acela de a stinge reciproc și concomitent obligațiile dintre părți, până la limita celei mai mici dintre ele, astfel încât niciun copil să nu primească mai puțin decât alt copil și să se evite proceduri inutile, precum plăți lunare reciproce ale unor sume de bani având aceeași destinație. În consecință, dreptul fiind un instrument viu, realitățile practice trebuie să primească consacrări juridice, printr-o interpretare evolutivă, sociologică a dispozițiilor legale care guvernează o anumită materie, chiar dacă, strict formal, această situație nu este reglementată în mod expres. În acest context, deși, în opinia minoritară, s-a susținut că obligația de întreținere nu poate face obiectul compensației, din cauza insesizabilității generate de caracterul său personal, în literatura de specialitate s-a arătat că este admisibilă compensația judiciară ce poate fi dispusă de instanță numai cu privire la creanțe de întreținere, ceea ce se întâmplă în cazul părinților divorțați, când fiecăruia i s-au încredințat copii spre creștere și educare. În situația compensării, pensia de întreținere se stabilește exclusiv în sarcina părintelui căruia îi revine obligația pensiei celei mai mari, suma reducându-se corespunzător cu suma pe care celălalt părinte o datorează pentru copilul încredințat debitorului pensiei respective. Mai mult, se poate observa că, în jurisprudența fostului Tribunal Suprem, se accepta inclusiv ca instanța de judecată să poată încuviința înțelegerea părților în sensul ca întreținerea să fie suportată numai de părintele în îngrijirea căruia se afla minorul, dacă acest părinte avea posibilitățile materiale îndestulătoare pentru aceasta. Numai în cazurile în care toate nevoile copilului erau acoperite cu posibilitățile materiale îndestulătoare ale părintelui căruia i-a fost încredințat, instanța judecătorească era îndreptățită să încuviințeze înțelegerea potrivit căreia întreținerea va fi suportată numai de persoana în cauză, pentru că, într-o asemenea situație, copilul nu se mai afla, temporar, în nevoie (Tribunalul Suprem - Secția civilă, Decizia nr. 214 din 1 februarie 1983, în Culegerea de decizii, 1983, pagina 111). Împrejurarea că este posibilă compensația convențională nu poate semnifica în niciun caz că părintele renunță la pensia de întreținere cuvenită copilului, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, dreptul la pensie de întreținere aparține acestuia, iar nu părintelui căruia i-a fost încredințat spre creștere și educare, iar compensația urmează a se face până la limita celei mai mici dintre obligațiile de întreținere, evitându-se astfel prejudicierea intereselor copilului. Cu atât mai mult, compensația judiciară, prin care instanța consfințește compensația convențională, nu poate fi considerată ca renunțare la pensia de întreținere cuvenită copilului. Este necesar însă ca, în ipoteza descrisă, dar și în situația în care părțile solicită expres compensarea convențională a obligațiilor de întreținere, instanța să verifice in concreto elementele fiecărei cereri de chemare în judecată, pe baza anchetelor sociale dispuse în cauză, stabilind veniturile fiecărui părinte și, în funcție de aceste venituri și de nevoile copiilor, pensia de întreținere ce urmează a fi plătită copiilor minori sau celor aflați în continuarea studiilor, în limitele și cuantumurile legale, tinzând a asigura fiecărui copil încredințat unuia dintre părinți un nivel de viață corespunzător și fără disproporții. În plus, ca o exigență a procesului echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii consideră că dispunerea de către instanța de judecată a măsurii compensării judiciare ar trebui motivată în fiecare caz în parte cu expunerea ansamblului argumentelor de fapt și drept care determină o asemenea măsură. ...