Decizia ÎCCJ nr. 2/2019 (HP)Punctul III

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție Punctul de vedere al completului de judecată care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la dezlegarea prezentei probleme de drept este în sensul că fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranță prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior („interzicerea de a se afla în anumite localități“) a fost dezincriminată ca urmare a abrogării Codului penal anterior la data intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (respectiv, 1 februarie 2014). Aceasta nu se regăsește în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal [sub forma sustragerii de la executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localități stabilite de instanță, pedeapsă prevăzută de art. 66 alin. 1 lit. l) din Codul penal]. Astfel, în sistemul Codului penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014 nu se mai regăsește măsura de siguranță a interzicerii dreptului de a se afla în anumite localități, posibilitatea impunerii unei astfel de interdicții fiind prevăzută cu titlu de pedeapsă complementară la art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal. Totodată, potrivit art. 288 alin. (1) din Codul penal, constituie infracțiunea de neexecutare a sancțiunilor penale „[sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare [...]“, care se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă. În legea de punere în aplicare a noului Cod penal nu se regăsesc dispoziții care să asimileze măsura de siguranță prevăzută la art. 116 din Codul penal din 1969 cu pedeapsa complementară prevăzută la art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal sau care să prevadă că măsura de siguranță menționată se execută potrivit regimului de executare al pedepsei complementare amintite. Având în vedere principiul legalității incriminării, prevăzut de art. 1 alin. (1) din Codul penal, precum și dispozițiile art. 4 din Codul penal privind aplicarea legii penale de dezincriminare, rezultă că, pe de o parte, tratamentul sancționator prevăzut la art. 271 alin. 4 din Codul penal din 1969 (care incrimina, în mod expres, încălcarea măsurii de siguranță prevăzute de art. 116 din Codul penal din 1969) nu mai poate fi aplicat, ca urmare, a abrogării acestui text odată cu întregul Cod penal anterior, iar, pe de altă parte, faptele inculpatului deduse judecății în cauză, prin care a nesocotit măsura de siguranță menționată, nu pot fi încadrate în textul art. 288 alin. (1) din Codul penal, care incriminează, în mod expres, sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare. În lipsa unei norme tranzitorii care să prevadă că, după intrarea în vigoare a noului Cod penal, măsura de siguranță prevăzută la art. 116 din Codul penal anterior (prin urmare, o măsură menită să înlăture o stare de pericol, reglementată într-un titlu separat de cel dedicat pedepselor) capătă regimul de executare și efectele pedepsei complementare prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal actual (o sancțiune de drept penal, prevăzută în titlul consacrat pedepselor), asimilarea acestor două instrumente de impunere a interdicției de a se afla în anumite localități ar constitui rezultatul unei interpretări a legii prin analogie. Prin urmare, instanța de trimitere a apreciat că se impune dezlegarea oficială, de principiu, a chestiunii de drept invocate în apel și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în condițiile art. 475-476 din Codul de procedură penală. ...