Decizia CCR nr. 183/2025Punctul 6

6. Autorul excepției critică dispozițiile art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală în contextul cauzei în care acesta a ridicat excepția, în care prima instanță a respins propunerea de luare a măsurii arestării preventive și a dispus luarea arestului la domiciliu, pentru ca ulterior, ca urmare a admiterii contestației formulate de Ministerul Public, instanța de control judiciar să dispună măsura arestării preventive pentru o perioadă de 30 de zile. Or, față de această împrejurare, autorul susține că la calculul termenului în care se pune în executare măsura arestării preventive trebuie să se țină cont de perioada arestului la domiciliu dispusă anterior soluționării contestației, întrucât și măsura arestului la domiciliu este, la fel ca arestarea preventivă, o măsură preventivă privativă de libertate, astfel că trebuie respectat termenul constituțional de 30 de zile prevăzut de art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală. Măsura arestului la domiciliu nu cunoștea o reglementare internă la momentul revizuirii din anul 2003 a Constituției, însă Curtea Constituțională a arătat în decizia mai sus menționată că această măsură este similară arestării preventive, astfel că norma constituțională menționată trebuie adaptată noilor realități legislative printr-o interpretare în sens larg, ca limitând, pe parcursul urmăririi penale, la 180 de zile durata maximă a arestării, indiferent că este vorba despre arestarea preventivă sau despre arestul la domiciliu. ...