Decizia ÎCCJ nr. 77/2018 (HP)Punctul 20

20. Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: + Asupra admisibilității sesizării 21. Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. ... 22. Din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior rezultă că legiuitorul a impus o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, și anume: 1. existența unei cauze aflate în curs de judecată; ... 2. cauza să fie soluționată în ultimă instanță; ... 3. cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; ... 4. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; ... 5. chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. ... ... 23. Deși în cazul prezentei sesizări a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite condiția privind existența unei cauze aflate în curs de judecată (1) și condiția ca litigiul ce face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al curții de apel (3) , se constată că sesizarea nu este admisibilă, deoarece nu sunt îndeplinite și celelalte condiții, și anume: a) Cauza nu este soluționată în ultimă instanță de completul de judecată al curții de apel care a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, nefiind astfel îndeplinită cea de-a doua condiție enunțată anterior. Litigiul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect Cererea înregistrată la data de 12 iunie 2014 pe rolul Tribunalului Bacău, prin care reclamanta X - S.R.L. a solicitat obligarea în solidar a pârâților P.T. - S.R.L. (fostă E.T. - S.R.L.), Y și Z - persoane fizice la plata sumei de 6.889.294,94 lei cu titlu de despăgubiri. Tribunalul Bacău, prin Încheierea de ședință din data de 7 decembrie 2016, a dispus suspendarea cauzei față de pârâta P.T. - S.R.L., în baza art. 75 din Legea nr. 85/2014, și a disjuns cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții persoane fizice. Prin Sentința civilă nr. xxx din 3 mai 2017, Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice. În prezent, cauza se află în faza soluționării apelului pe rolul Curții de Apel Bacău. Potrivit regulii generale cuprinse în art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă^1, hotărârile date în apel sunt supuse recursului. Excepțiile sunt cuprinse în alin. (2) al aceluiași articol: „Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j) , în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv.^2 De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.“ ^1 Potrivit art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.“ ^2 Prin art. XVIII alin. (2) din capitolul II secțiunea 2-a din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, s-a stabilit că „În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. (…)“. Termenul de 31 decembrie 2015 a fost prorogat de către legiuitor inițial până la data de 31 decembrie 2016, prorogare consacrată de alin. (2) al articolului unic din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, aprobată prin Legea nr. 117/2016, prin care dispozițiile art. XII alin. (2) ,art. XIV-XVII,art. XVIII alin. (2) și art. XIX alin. (2) dinLegea nr. 2/2013 se aplică și proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016 și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv. Termenul de 31 decembrie 2016 a fost prelungit, din nou, până la data de 31 decembrie 2018, intervenția legislativă realizându-se prin alin. (2) al art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Cum excepțiile sunt de strictă interpretare, iar obiectul litigiului în care s-a formulat prezenta sesizare este o cerere evaluabilă în bani într-un cuantum ce depășește pragul valoric indicat în art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, rezultă că hotărârea pe care o va pronunța curtea de apel în soluționarea apelului va fi supusă recursului, prin aplicarea regulii generale cuprinse în alin. (1) al aceluiași articol. În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia titularul sesizării trebuie să fie învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță. Prin încheierea de sesizare se susține că dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă pot fi interpretate în sensul că o instanță de apel poate sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile chiar și atunci când litigiul în care s-a formulat sesizarea are deschisă calea recursului, deoarece o atare concluzie ar rezulta din dispozițiile care reglementează procedura hotărârii prealabile în materie penală și care ar trebui aplicate pentru identitate de rațiune. O astfel de susținere nu poate fi primită. Dispozițiile procedurale penale cuprind o reglementare diferită a normelor de competență și a căilor de atac față de cea existentă în procedura civilă. De aceea, interpretarea art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală și a noțiunii de „cauză în ultimă instanță“ pe care acest text de lege o cuprinde se va face în raport cu normele de competență și de procedură aplicabile în materie penală. Interpretarea dispozițiilor legale în materie civilă nu se poate realiza prin aplicarea, prin analogie, a celor din materie penală, chiar dacă ar viza norme de competență ori de procedură. Rațiunile juridice diferite și domeniile de drept distincte care stau la baza celor două categorii de norme împiedică interpretarea lor prin aplicarea argumentului de analogie, bazat pe identitatea de rațiune ori de motive. ... b) Nu sunt îndeplinite nici ultimele două condiții de admisibilitate menționate anterior și care se raportează la cerințele pe care trebuie să le îndeplinească chestiunea de drept ce constituie obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile. Deoarece prin hotărârea prealabilă care se va pronunța în procedura reglementată de art. 519-521 din Codul de procedură civilă Înalta Curte de Casație și Justiție va da o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată, este evident că obiectul sesizării nu poate viza decât interpretarea unei norme legale neclare, incomplete sau necorelate cu alte texte. Or, din această perspectivă, se constată că titularul sesizării nu solicită interpretarea unor texte legale, ci încadrarea unei situații de fapt în categoria actelor sau a faptelor juridice, cu consecința atragerii uneia sau alteia dintre formele răspunderii civile delictuale. Calificarea denunțării unilaterale a unui contract de către organele de conducere ale unei persoane juridice, în ipoteza în care nici legea și nici contractul nu reglementează dreptul de denunțare unilaterală, ca fiind act juridic sau fapt juridic ilicit“ nu poate constitui obiect al sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, chiar dacă în cuprinsul actului de sesizare se menționează că această calificare s-ar face „în sensul art. 35 din Decretul nr. 31/1954 Stabilirea naturii juridice a denunțării unilaterale a unui contract, în ipoteza de fapt existentă în litigiul în care s-a formulat prezenta sesizare, este atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei, pe baza raționamentelor juridice, prin aplicarea mecanismelor de interpretare a actelor normative. Pentru a face admisibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, „chestiunea de drept“ avută în vedere de legiuitor prin prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text de lege este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare. În niciun caz scopul acestei proceduri nu poate fi tranșarea aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, deoarece natura juridică a procedurii hotărârii prealabile nu este cea a unei căi de atac, ci a unui mecanism de preîntâmpinare a unei practici neunitare ce s-ar putea ivi prin interpretarea diferită de către instanțe a unei norme de drept. ... ... ...