Decizia ÎCCJ nr. 15/2018 (RIL)Punctul 8

8. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: 8.1. Admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu recursul în interesul legii. Legiuitorul român a prevăzut în Codul de procedură penală, în art. 471, condiții referitoare la cererea de recurs în interesul legii, fiind indicați în mod limitativ titularii acestuia, respectiv procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație sau colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului, la conținutul cererii, aceasta trebuind să cuprindă soluțiile diferite date problemei de drept și motivarea acestora, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul legii. De asemenea, o condiție obligatorie este ca cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoțită de copii ale hotărârilor judecătorești definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit de instanțele judecătorești, neîndeplinirea acesteia atrăgând sancțiunea respingerii, ca inadmisibilă, a cererii. Potrivit art. 472 din Codul de procedură penală, „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești, care se anexează la cerere.“ În contextul prezentei sesizări, aceasta întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute în art. 471 și 472 din Codul de procedură penală, și anume cererea de recurs în interesul legii ce face obiectul Dosarului nr. 1.318/1/2018 este formulată de unul dintre titularii prevăzuți expres de lege, respectiv procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care a indicat în conținutul cererii cele două orientări jurisprudențiale diferite ale problemei de drept invocate, respectiv a instanței competente care să soluționeze cererile formulate de condamnați în timpul executării pedepsei în situația în care, la momentul formulării acestora, persoana condamnată se află tranzitoriu în alt loc de deținere decât cel stabilit pentru executarea pedepsei, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, fiind arătate soluțiile diferite ale instanțelor, cu indicarea acestora, în anexele nr. 1-36, precum și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în anexele nr. 2-10 pentru prima orientare jurisprudențială și, respectiv, anexele nr. 3-23 și, respectiv, 4-12 pentru cea de-a doua orientare jurisprudențială, opinia exprimată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație pe care o propune spre a fi pronunțată. Totodată, cererea de recurs în interesul legii este însoțită de copii ale hotărârilor judecătorești definitive pe cele două orientări jurisprudențiale din care rezultă modul diferit de soluționare de către instanțele judecătorești, precum și de Înalta Curte de Casație și Justiție, așa cum rezultă din anexele mai sus indicate. De asemenea, sunt îndeplinite și condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 472 din Codul de procedură penală, în sensul că a fost făcută dovada că problema de drept care formează obiectul judecății are o soluționare diferită prin hotărârile judecătorești definitive, care au fost anexate cererii. În concluzie, cererea de recurs în interesul legii ce face obiectul Dosarului nr. 1.318/1/2018 este admisibilă. ... 8.2. Cadrul legal Următoarele dispoziții legale au fost apreciate ca având incidență în soluționarea prezentului recurs în interesul legii: Articolul 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013 + Articolul 11 (5) Penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de liberate se stabilește de Administrația Națională a Penitenciarelor. La stabilirea penitenciarului se are în vedere ca acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ținându-se seama și de regimul de executare, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex și vârstă. Articolul 45 din Legea nr. 254/2013, Transferarea persoanelor condamnate + Articolul 45 (1) Transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, ca urmare a stabilirii provizorii a regimului de executare, se dispune de către directorul penitenciarului, conform profilării penitenciarelor stabilite prin decizie a directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor. (2) Transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, ca urmare a stabilirii sau schimbării regimului de executare a pedepselor privative de libertate sau pentru alte motive întemeiate, se dispune, la propunerea comisiei prevăzute la art. 32 sau la cererea persoanei condamnate, cu avizul comisiei prevăzute la art. 32, de către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor. (3) Transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, dacă este necesară activității unui organ judiciar, se dispune, la solicitarea organului judiciar, de către directorul penitenciarului, iar, în cazul persoanelor condamnate solicitate de mai multe organe judiciare în aceeași perioadă de timp, transferarea temporară se dispune de către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor. (4) Directorul general al Administrației Naționale a penitenciarelor dispune transferarea temporară în situația prevăzută la alin. (3) , ținând cont de următoarele criterii: a) cauzele penale în care, pentru persoanele condamnate, au fost emise mandate de arestare preventivă; ... b) cauzele penale au prioritate față de cauzele civile; ... c) instanțele judecătorești au prioritate față de celelalte organe judiciare; ... d) gradul de jurisdicție a organului judiciar care instrumentează cauza; ... e) netransferarea ar afecta grav urmărirea penală sau judecata. ... (5) Cu ocazia primirii citației de către persoana condamnată în cadrul unei proceduri judiciare declanșate de aceasta, în măsura în care condamnatul contestă inițierea acestui demers judiciar, cererea condamnatului de nerecunoaștere sau de retragere a cererii urmează a fi transmisă de îndată, prin grija administrației penitenciarului, instanței sau parchetului investit. (6) Transferarea deținuților în centrele de reținere și arestare preventivă ce funcționează în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, necesară activității organelor judiciare, se face cu aprobarea directorului penitenciarului și informarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate. Perioada și motivele de transfer fac parte din adresa scrisă și semnată, după caz, de șefii Inspectoratului General al Poliției Române, inspectoratelor județene de poliție, directorul general al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București sau al Direcției Generale Anticorupție, avizată de procuror. La expirarea perioadei, deținutul este depus la penitenciarul de unde a fost transferat. (7) Dispozițiile art. 43 alin. (4) și (5) se aplică în mod corespunzător. (8) Este interzisă transferarea în penitenciare, pentru o perioadă mai mare de 10 zile, a persoanelor care execută măsura educativă a internării într-un centru educativ sau într-un centru de detenție. Dispozițiile art. 36 alin. (5) se aplică în mod corespunzător. (9) Este interzisă transferarea sau mutarea pentru motive personale, la cererea persoanei condamnate care execută o pedeapsă privativă de libertate, din condiții corespunzătoare, în condiții necorespunzătoare de detenție, în scopul de a beneficia de măsura compensatorie prevăzută la art. 55^1 alin. (1) și (2) . Articolul 227 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 157/2016 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal + Articolul 227 (2) Dosarul individual însoțește deținutul până la punerea sa în libertate. Articolul 584 alin. (1) din Codul de procedură penală, Înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață + Articolul 584 (1) Înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii se dispune, la cererea procurorului ori a persoanei condamnate, de către instanța de executare, iar dacă persoana condamnată se află în stare de deținere, de către instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere. Articolul 585 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, Alte modificări de pedepse + Articolul 585 (1) Pedeapsa pronunțată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existența vreuneia dintre următoarele situații: a) concursul de infracțiuni; b) recidiva; c) pluralitatea intermediară; d) acte care intră în conținutul aceleiași infracțiuni. (2) Instanța competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanța de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care persoana condamnată se află în stare de deținere, instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere. Articolul 587 alin. (1) din Codul de procedură penală, Liberarea condiționată + Articolul 587 (1) Liberarea condiționată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispozițiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei circumscripție se află locul de deținere. Articolul 593 alin. (1) din Codul de procedură penală, Instanța competentă + Articolul 593 (1) Instanța competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere, corespunzătoare în grad instanței de executare. Articolul 595 alin. (2) din Codul de procedură penală, Intervenirea unei legi penale noi + Articolul 595 (2) Aplicarea dispozițiilor alin. (1) se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a persoanei condamnate de către instanța de executare, iar dacă persoana condamnată se află în executarea pedepsei sau a unei măsuri educative, de către instanța corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție se află locul de deținere sau, după caz, centrul educativ ori centrul de detenție. Art. 597 din Codul de procedură penală, Procedura la instanța de executare + Articolul 597 (1) Când rezolvarea situațiilor reglementate în prezentul titlu este dată în competența instanței de executare, președintele completului de judecată dispune citarea părților interesate și, în cazurile prevăzute la art. 90, ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. La judecarea cazurilor de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață se citează și administrația penitenciarului în care execută pedeapsa condamnatul. (2) Condamnatul aflat în stare de deținere sau internat întrun centru educativ este adus la judecată. (2^1) Condamnatul aflat în stare de detenție sau internat într-un centru educativ poate participa la judecată în vederea rezolvării situațiilor reglementate în prezentul titlu și prin intermediul videoconferinței, la locul de deținere, cu acordul său și în prezența apărătorului ales sau numit din oficiu și, după caz, a interpretului. (…) (6) Dispozițiile alin. (1) -(5) se aplică și în cazul în care rezolvarea uneia dintre situațiile reglementate în prezentul titlu este dată în competența instanței în a cărei circumscripție se află locul de deținere. În acest caz, soluția se comunică instanței de executare. Art. 598 alin (2) din Codul de procedură penală, Contestația la executare + Articolul 598 (2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) , b) și d) , contestația se face, după caz, la instanța prevăzută la art. 597 alin. (1) sau (6) , iar în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c) la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută. În cazul în care nelămurirea privește o dispoziție dintr-o hotărâre pronunțată în apel sau în recurs în casație, competența revine, după caz, instanței de apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție. ... 8.3. Analiza pe fond a recursului în interesul legii Codul de procedură penală în materia executării pedepselor conține reglementări distincte ale mai multor cereri care pot fi formulate de condamnat pe parcursul executării pedepsei, cum sunt cererea de modificare de pedepse prevăzută în art. 585, cererea de liberare condiționată prevăzută de art. 587, întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață prevăzută de art. 592, intervenirea unei legi penale noi prevăzută în art. 595, contestație la executare, în condițiile art. 597-598. În cadrul acestor cereri au fost prevăzute expres norme care evidențiază în mod explicit instanța competentă, fie cu caracter alternativ, fie cu caracter exclusiv, respectiv instanța locului de deținere. Legiuitorul în situația liberării condiționate chiar a arătat în mod expres care este instanța competentă, așa cum rezultă din art. 587 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv „Liberarea condiționată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispozițiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei circumscripție se află locul de deținere.“ Așadar, criteriul care a condus la determinarea judecătoriei în a cărei circumscripție se află locul de deținere este cererea sau propunerea făcută în condițiile legii. De altfel, atât doctrina și jurisprudența^12 anterioară modificărilor Codului de procedură penală, cât și doctrina ulterioară intrării în vigoare a Codului de procedură penală actual, relevă același criteriu unic al instanței competente în situația cererilor formulate pe timpul executării pedepsei de către condamnat, instanța locului de deținere, iar prin loc de deținere se înțelege acela unde se află condamnatul la data când s-a formulat cererea. ^12 Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, 2007, fila 914; se citează I.C.C.J., s. pen., Dec. nr. 5.370/2003, în R.D.P. nr. 2/2005, p. 147); Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău și colectiv, Noul Cod de procedură penală, comentat, Ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2015, pag. 1.464 și în note de subsol, citează CSJ, s. pen., Dec. nr. 2.808/2000, în Dreptul nr. 6/2001, p.155 și Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 188/1987 în RRD nr. 10/1987, p. 79. apud. N. Volonciu, op. cit., vol. II, p. 415. În același sens, CSJ, s. pen., Dec. nr. 205/1998, M. Constantinescu, op. cit., p. 53; I.C.C.J., s. pen., Dec. nr. 2.995/2004, în M. Constantinescu, op. cit., p. 51; Ibidem, pag. 1.470 în notele de subsol citând I.C.C.J. s. pen., Dec. nr. 5.370/2003, în RDP nr. 2/2005, p. 147, conform Gr. Gr. Theodoru, op. cit., p. 914; Ibidem, pag. 1.493 în notele de subsol s-a citat C.A: Brașov, s. pen. Dec. nr. 218/R din 6 mai 1998, în C.P.J.P. 1994-1998, p. 165; Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea specială, În lumina noului Cod de procedură penală, Universul Juridic, București, 2015, pag. 634-635 în notele de subsol citând, T.S. s. pen., Dec. nr. 185/1972, în RRD nr. 6/1973, p. 162; CSJ, s. pen., Dec. nr. 2.808/2000. în C. 43, p.p. 395-396; în același sens, a se vedea: C. Apel Cluj, Dec. pen. nr. 16/1999, în C 40, p. 540; C. Apel Cluj, Dec. pen. nr. 32/1999, în C 40, p.p. 541-543; CSJ., s. pen., Dec. nr. 205/1998, în C 24, p.p. 528-529; T.S. s. pen., Dec. nr. 1.059/1973, în RRD nr. 8/1973. p. 170. Așadar, Codul de procedură penală nu prevede vreun temei legal pentru determinarea instanței competente, în raport cu un loc de deținere în care persoana condamnată nu execută, în mod efectiv, pedeapsa la data formulării cererii, așa încât unicul criteriu este acela al locului de deținere în care persoana condamnată execută pedeapsa la data formulării cererii. În conținutul art. 11 alin. (5) ,art. 45 alin. (1) -(4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, este prevăzut expres ca loc de executare a pedepsei, penitenciarul. Penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabilește de Administrația Națională a Penitenciarelor, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013. O situație de excepție este transferarea persoanelor condamnate din penitenciarul stabilit inițial într-un alt penitenciar și, indiferent de felul transferării, definitivă sau temporară, aceasta se dispune de directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor. Din conținutul dispozițiilor art. 11 alin. (5) și ale art. 45 alin. (2) -(4) din Legea nr. 254/2013 se desprinde concluzia că atât penitenciarul stabilit inițial, cât și penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă sau temporară a persoanei condamnate implică o decizie numai la nivelul Administrației Naționale a Penitenciarelor sau a structurilor subordonate acesteia. Altfel spus, legiuitorul atunci când se referă la „instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere“ nu face nicio distincție între locul de deținere stabilit inițial și locul de deținere stabilit prin transferarea persoanei condamnate și, în acest din urmă caz, legiuitorul nu face nicio distincție între locul de deținere stabilit prin transferarea definitivă a persoanei condamnate sau prin transferarea temporară a acesteia. Față de condițiile similare în care se determină penitenciarul stabilit inițial și penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă sau temporară a persoanei condamnate, nu ar putea fi identificat un temei legal în reglementarea privind executarea pedepselor privative de libertate care să permită atribuirea unei relevanțe diferite penitenciarului stabilit inițial față de penitenciarul stabilit prin transferare definitivă ori temporară, ca locuri de deținere în care persoana condamnată execută pedeapsa la data formulării cererii. În consecință, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 254/2013 și din perspectiva dispozițiilor Codului de procedură penală, nu se poate conferi o prevalență, în determinarea instanței competente, locului de deținere reprezentat de penitenciarul stabilit inițial, în raport cu locul de deținere reprezentat de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă sau temporară a persoanei condamnate, în detrimentul criteriului locului de deținere în care execută în mod efectiv pedeapsa persoana condamnată la data formulării cererii, chiar dacă acest loc de deținere este reprezentat de penitenciarul stabilit prin transferarea temporară a persoanei condamnate. Actele necesare soluționării cauzei se află în dosarul de penitenciar al petiționarului condamnat, iar acest dosar însoțește întotdeauna deținutul, conform art. 227 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului, aprobat prin Hotărârea Guvernului României nr. 157/2016, cu modificările și completările ulterioare. Criteriul locului de deținere în care execută pedeapsa persoana condamnată la data formulării cererii, ca loc de deținere pe baza căruia se determină instanța competentă, presupune că transferarea persoanei condamnate, ulterior datei formulării cererii, într-un alt penitenciar nu are aptitudinea de a modifica instanța competentă și nu poate avea ca efect declinarea competenței. În măsura în care se admite că transferarea persoanei condamnate ulterior datei formulării cererii într-un alt penitenciar nu are aptitudinea de a modifica instanța competentă, trebuie să se admită, pentru identitate de rațiuni, că nici executarea pedepsei într-un alt penitenciar anterior formulării cererii nu are aptitudinea de a modifica instanța competentă. Dificultățile de ordin practic generate de formularea unor cereri la data la care persoana condamnată este transferată temporar într-un penitenciar nu se pot soluționa prin interpretarea dispozițiilor Legii nr. 254/2013, în sensul unor distincții neprevăzute în cuprinsul legii menționate sau în Codul de procedură penală. O astfel de interpretare ar pune în discuție criteriul locului de deținere în care persoana condamnată execută pedeapsa la data formulării cererii ca unic criteriu rezultat din dispozițiile Codului de procedură penală, cu efecte în determinarea instanței competente în toate ipotezele în care intervin schimbări ale locului de deținere în cursul executării pedepsei și cu consecința generării unor declinări succesive de competență. ... ...