Decizia ÎCCJ nr. 9/2018 (HP)Punctul X

X. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv ca sesizarea privind pronunțarea hotărârii prealabile să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanță, asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii. Totodată, problema de drept vizând împrejurarea dacă, în aplicarea dispozițiilor art. 274 din Codul de procedură penală, inculpatul minor față de care s-a luat o măsura educativă prevăzută de art. 115 din Codul de procedură penală poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat nu a fost dezlegată încă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale care asigură interpretarea în aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii. Cu toate acestea, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiția ca de rezolvarea acestei chestiuni de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei. Astfel, în jurisprudența sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, referitor la condițiile de admisibilitate, că se impune analiza admisibilității cererii prin raportare la condițiile legate de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită. Această condiție de admisibilitate, prin referirea explicită la soluționarea „pe fond“ a cauzei, impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal. De asemenea, prin Decizia nr. 7 din 17 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a arătat că „chestiunea a cărei dezlegare este supusă examenului Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material, de care să depindă soluționarea pe fond a cauzei, putând doar, ca excepție, viza o problemă de drept procesual, adică în măsura în care soluția dată acesteia se repercutează semnificativ asupra rezolvării fondului“. Soluția dată de instanța supremă prin intermediul procedurii prevăzute de art. 476 și 477 din Codul de procedură penală trebuie așadar să influențeze, să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. În Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a precizat că, „în ceea ce privește cerința referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării și la aptitudinea dezlegării de a avea consecințe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei“, trebuie să existe o relație de dependență între problema de drept a cărei lămurire se solicită (indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziție de drept procesual) și soluția ce urmează a fi dată de instanță, în sensul că decizia instanței supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii. În raport cu cele expuse nu există niciun fel de înrâurire asupra fondului cauzei, fie că este vorba de rezolvarea acțiunii penale, fie de cea a acțiunii civile în cadrul procesului penal, prin eventuala dezlegare ce s-ar da acțiunii de drept vizând cheltuielile judiciare. În art. 398 din Codul de procedură penală, intitulat „cheltuieli judiciare“, legiuitorul a prevăzut că instanța se pronunță prin hotărâre și asupra cheltuielilor judiciare, potrivit art. 272-276. Modul de soluționare a acestora poate constitui un criteriu de legalitate a hotărârii, dar dispozițiile privind rezolvarea acțiunii penale sunt prevăzute separat, în art. 396 din Codul de procedură penală, iar în art. 397 din același cod sunt cuprinse prevederi privind rezolvarea acțiunii civile. Rezolvarea acțiunii penale presupune, potrivit art. 396 din Codul de procedură penală, adoptarea uneia dintre următoarele soluții: condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condițiile în care, conform art. 14 din același cod, obiectul acțiunii penale îl constituie tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. La rândul său, potrivit art. 19 din Codul de procedură penală, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. Obligarea la plata cheltuielilor judiciare este influențată de modul de soluționare a acțiunii penale sau a celei civile, dar reciproca nu este valabilă, ele fiind un accesoriu asupra căruia instanța trebuie să se pronunțe. Cheltuielile avansate de stat prin intermediul organelor judiciare sunt cheltuieli de procedură, iar, potrivit doctrinei, temeiul juridic al suportării cheltuielilor judiciare de către inculpatul condamnat îl constituie culpa infracțională a acestuia, care nu exclude culpa procesuală, în situațiile în care cheltuielile au fost provocate de o cerere accesorie fondului procesului, respinsă ca neîntemeiată. Fapta inculpatului determinând în mod direct desfășurarea procesului penal și, implicit, cheltuielile judiciare, obligația de a le suporta are caracter principal și integral. În condițiile art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală, în caz de renunțare la urmărirea penală, condamnare, amânare a aplicării pedepsei sau renunțare la aplicarea pedepsei, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepția cheltuielilor privind avocații din oficiu și interpreții desemnați de organele judiciare, care rămân în sarcina statului. Pe de altă parte, partea responsabilă civilmente, numai în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta și la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat [alin. (3) al art. 274 din Codul de procedură penală]. Dar de aici nu se poate trage concluzia că, dacă nu există parte civilă în cauză, inculpatul minor nu poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare. În principal, în accepțiunea art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate doar de inculpat în cazurile în care instanța constată că acesta a comis o infracțiune și s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau condamnarea. În mod similar, și în cazul luării față de inculpatul minor a unei măsuri educative (neprivative/privative de libertate), consecință a răspunderii penale, ca urmare a renunțării în totalitate la pedepsele penale aplicate minorilor prin dispozițiile art. 114-116 din Codul penal, aceasta are loc în condiții identice; adică dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpatul minor. De altfel, potrivit art. 239 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare, „termenul condamnare utilizat în cuprinsul art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal (condițiile renunțării la aplicarea pedepsei) se referă și la hotărârile prin care, față de inculpat, s-a luat, în timpul minorității, o măsură educativă“. Nu în ultimul rând, din perspectiva dispozițiilor art. 504 din Codul de procedură penală, „urmărirea și judecarea infracțiunilor săvârșite de minori, precum și punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceștia se fac potrivit procedurii obișnuite, cu completările și derogările prevăzute în prezentul capitol și în secțiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părții generale“. Prin urmare, dispozițiile generale sunt incidente și în privința minorilor, în măsura în care nu sunt aplicabile dispozițiile speciale. Relativ la problema de drept care face obiectul prezentei dezlegări se constată că, în cazul minorilor cărora li se aplică măsuri educative, sarcina suportării cheltuielilor judiciare avansate de stat are regimul juridic instituit prin dispozițiile art. 274 din Codul de procedură penală, chiar dacă alin. (1) al aceluiași text de lege nu vizează, în mod expres, și luarea unei măsuri educative. Totodată, s-a avut în vedere că, în materia plății cheltuielilor avansate de stat în condițiile art. 274 din Codul de procedură penală, culpa infracțională a fost stabilită legal. Referitor la admisibilitatea sesizării s-a arătat că încheierea prin care s-a formulat chestiunea de drept nu cuprinde motivele care justifică acest demers, referirea la condițiile de admisibilitate fiind pur formală. Mai mult, se invocă motivele de apel ale parchetului, fără a se tinde la interpretarea abstractă a unor dispoziții legale determinante pentru soluționarea pe fond a cauzei. Instanța de trimitere nu face niciun fel de apreciere cu privire la cea mai importantă condiție de admisibilitate, aceea a caracterului determinant al rezolvării chestiunii de drept, condiție impusă de asemenea în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (Decizia nr. 4/2017, pct. XIII, lit. b.2). ...