Decizia ÎCCJ nr. 9/2018 (HP)Punctul XII

XII. Punctul de vedere exprimat de Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, care formează obiectul Dosarului nr. 918/1/2018, este inadmisibilă, întrucât nu întrunește condiția privind existența unei relații de dependență între lămurirea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei, condiție de admisibilitate prevăzută în art. 475 din Codul de procedură penală. Opinia exprimată se întemeiază pe jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitoare la condiția de admisibilitate a sesizării, constând în existența unei relații de dependență între lămurirea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei. Astfel: În considerentele Deciziei nr. 20 din 14 iunie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, reiterând jurisprudența sa privind condiția ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării, a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (...), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Totodată, între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția dată asupra acțiunii penale și/sau civile de către instanța pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicție trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia Înaltei Curți pronunțată în procedura prevăzută de art. 476 și 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, cerința pertinenței fiind expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluționării pe fond a litigiului. (...) În cadrul mecanismul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, considerentele Deciziei nr. 11 din 2 iunie 2014 au fost preluate în: Decizia nr. 17 din 1 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 24 din 6 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 11 noiembrie 2014; Decizia nr. 7 din 17 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015; Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016; Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015; Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017. Potrivit considerentelor Deciziei nr. 7/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015) a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, chestiunea a cărei dezlegare este supusă examenului Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material, de care să depindă soluționarea pe fond a cauzei, putând doar, ca excepție, viza o problemă de drept procesual, adică în măsura în care soluția dată acesteia se repercutează semnificativ asupra rezolvării fondului. Cu privire la condiția ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării, în considerentele Deciziei nr. 23/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut că această condiție de admisibilitate, prin referirea explicită la soluționarea „pe fond“ a cauzei, impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal. În lumina jurisprudenței invocate, chestiunile de drept în materia cheltuielilor judiciare nu întrunesc condiția de admisibilitate prevăzută în art. 475 din Codul de procedură penală, constând în existența unei relații de dependență între lămurirea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei. În primul rând, între chestiunile de drept în materia cheltuielilor judiciare și soluția dată acțiunii penale sau acțiunii civile de către instanța de judecată nu există o relație de dependență, în sensul că lămurirea unei probleme de drept privind cheltuielile judiciare nu produce un efect concret asupra rezolvării acțiunii penale sau asupra rezolvării acțiunii civile. În concepția Codului de procedură penală, rezolvarea acțiunii penale este reglementată în dispozițiile art. 396, iar rezolvarea acțiunii civile este reglementată în dispozițiile art. 397, cheltuielile judiciare nefiind reglementate în cadrul dispozițiilor menționate, ci în cadrul dispozițiilor separate ale art. 398. Așadar, legiuitorul plasează problematica privitoare la cheltuielile judiciare într-un cadru distinct în raport cu cadrul legal care reglementează rezolvarea acțiunii penale și rezolvarea acțiunii civile. În al doilea rând, chestiunile de drept în materia cheltuielilor judiciare, prin natura lor, nu se pot repercuta semnificativ asupra rezolvării fondului cauzei și nu au un caracter determinant pentru rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal. În jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a constatat că nu au aptitudinea de a produce efecte asupra modului de soluționare pe fond a cauzei, de exemplu, chestiunile de drept privind strămutarea (Decizia nr. 23/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014), chestiunile de drept în materia măsurilor preventive (Decizia nr. 24/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 11 noiembrie 2014), stabilirea organului judiciar competent să soluționeze o cerere de revizuire, formulată împotriva unei încheieri definitive pronunțate de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura reglementată în art. 341 din Codul de procedură penală, tipul hotărârii prin care se soluționează o astfel de cerere de revizuire și admisibilitatea căii ordinare de atac împotriva acestei hotărâri (Decizia nr. 7/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015). În plus, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că prin modul de formulare a art. 475 din Codul de procedură penală s-a urmărit excluderea de la această procedură, ce vizează asigurarea unei practici unitare, a problemelor de drept de care nu depinde soluționarea pe fond a litigiilor penale, chestiuni ce rămân a fi supuse interpretării numai pe calea recursului în interesul legii, sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte condiții de admisibilitate reglementate de Codul de procedură penală (Decizia nr. 17/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 4 noiembrie 2016). Prin urmare, chestiunile de drept privind cheltuielile judiciare rămân a fi supuse interpretării pe calea recursului în interesul legii, sub rezerva îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute în art. 471 și 472 dinCodul de procedură penală. În subsidiar, dacă se apreciază că sesizarea este admisibilă, s-a arătat că inculpatul minor față de care s-a luat o măsură educativă prevăzută de art. 115 alin. (1) din Codul penal poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat. ...