Decizia ÎCCJ nr. 22/2019 (HP)Punctul VIII

VIII. Punctul de vedere exprimat de Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție În opinia Direcției legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, formulată în Dosarul nr. 2.353/1/2019, este inadmisibilă, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat printr-un recurs în interesul legii asupra chestiunii de drept ridicate de către instanța de trimitere, în accepțiunea atribuită acestei condiții de admisibilitate în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, referitoare la dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală. S-a menționat că opinia exprimată se întemeiază pe următoarele argumente: a) În jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, condiția ca „Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii“ presupune ca instanța supremă să nu fi statuat, prin dispozitivul și considerentele ori prin considerentele unei hotărâri prealabile anterioare sau ale unei decizii în interesul legii anterioare, asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu se solicită. În ipoteza în care considerentele unei hotărâri prealabile anterioare sau ale unei decizii în interesul legii anterioare conțin elemente suficiente care să conducă la dezlegarea chestiunii de drept, sesizarea devine inadmisibilă, conform practicii Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. În acest sens s-a făcut referire la: – Decizia nr. 18 din 5 decembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 30 ianuarie 2019 Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut următoarele: Așa cum s-a arătat în mod constant în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție, condiția referitoare la existența unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată de instanța supremă prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești se analizează nu numai prin raportare la hotărâri prin care să se fi statuat în mod explicit asupra problemei de drept ridicate de instanța de trimitere, ci și pe baza considerentelor unei asemenea decizii, dacă aceasta oferă elemente suficiente care să conducă la dezlegarea problemei de drept invocate. Or, în speță, deși chestiunea de drept ridicată prin intermediul sesizării în cauză nu a mai fost examinată, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat în mod explicit asupra ei printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, s-a apreciat că nu este necesară intervenția instanței supreme, fiind deja pronunțată o decizie anterioară în aceeași procedură, care indică/prezintă criteriile pe baza cărora instanța de trimitere poate stabili încadrarea juridică ce se impune a fi dată faptelor cu judecarea cărora a fost învestită. ... – Decizia nr. 17 din 10 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 29 iunie 2017 Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a relevat următoarele: Deși nu există o hotărâre prealabilă sau o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii prin care să se fi statuat explicit asupra chestiunii de drept ridicate de instanța de trimitere, dezlegarea acesteia rezultă în mod implicit dintr-o astfel de decizie, pronunțată anterior de către Înalta Curte de Casație și Justiție. În concret, prin Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 278^1 din Codul de procedură penală anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „Agenția Națională de Integritate nu are calitatea procesuală de a ataca soluțiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 278^1 alin. (8) lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală.“ (...) Atât soluția, cât și considerentele Deciziei nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, își păstrează valabilitatea și în condițiile noului Cod de procedură penală, fiind pe deplin aplicabile mutatis mutandis și în cazul Curții de Conturi. (...) În concluzie, fiind vorba despre situații similare, s-a apreciat că problema de drept sesizată de către instanța de trimitere își găsește rezolvare în Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, pronunțată într-un recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, astfel încât, din această perspectivă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. ... – Decizia nr. 5 din 28 februarie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 12 aprilie 2017 Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut următoarele: Prin considerentele Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost stabilite criteriile necesare pentru a se aprecia cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 175 din Codul penal cu referire la profesia de medic (...). Ca atare, instanța de trimitere are suficiente criterii pe baza cărora ar putea să aprecieze situația concretă cu judecarea căreia a fost învestită, pentru ipoteza medicului aflat în raporturi juridice similare celor de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate. (...) Pentru argumentele anterior expuse se apreciază că nu este îndeplinită condiția ca asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție să nu se fi statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă. Jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, reflectată în deciziile nr. 18 din 5 decembrie 2018, nr. 17 din 10 mai 2017 și nr. 5 din 28 februarie 2017, conduce la concluzia că, în ipoteza în care chestiunea de drept poate fi rezolvată pe baza considerentelor unei hotărâri prealabile sau ale unei decizii pronunțate în recurs în interesul legii, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă. Or, chestiunea de drept care formează obiectul sesizării în Dosarul nr. 2.353/1/2019 poate fi rezolvată pe baza considerentelor Deciziei nr. 8 din 11 martie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, și, în consecință, sesizarea este inadmisibilă. ... ... b) Prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, Completul competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat, în dispozitivul deciziei menționate, următoarele: Competența soluționării cererii prin care o persoană privată de libertate solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 pentru restul de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară și care se regăsește în pedeapsa în a cărei executare se află revine instanței de executare sau instanței în a cărei circumscripție se află locul de deținere, pe calea contestației la executare întemeiate pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Deși, așa cum se remarcă și în încheierea de sesizare, Decizia nr. 8 din 11 martie 2019 și, în consecință, dispozitivul acesteia soluționează o chestiune de drept în materie de competență, în considerentele deciziei, Completul competent să judece recursul în interesul legii relevă următoarele: Într-o asemenea ipoteză [persoane aflate în executarea unor pedepse rezultante în cuprinsul cărora se regăsește, cumulat cu pedeapsa aplicată pentru o nouă infracțiune, un rest rămas neexecutat dintr-o pedeapsă pentru care aceste persoane au beneficiat de liberare condiționată anterior intrării în vigoare a dispozițiilor art. 55^1 alin. (1) și (8) din Legea nr. 254/2013], recalcularea părții executate efectiv din pedeapsa anterioară, prin luarea în considerare a zilelor compensatorii acordate pentru executarea acesteia în condiții de detenție necorespunzătoare, va avea ca efect reducerea restului rămas neexecutat și, prin aceasta, reducerea pedepsei rezultante definitiv aplicate, în condițiile în care restul neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară s-a adăugat la pedeapsa stabilită pentru noua infracțiune. În aceste condiții, în ipoteza analizată, zilele considerate ca executate, ca măsură compensatorie prevăzută de art. 55^1 alin. (1) și (8) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, intră în sfera noțiunii de „cauză de micșorare a pedepsei“ în accepțiunea art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, iar cererile condamnaților având ca obiect acordarea zilelor compensatorii pentru restul neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară urmează a fi analizate prin prisma dispozițiilor legale referitoare la contestația la executare. (...) Or, având în vedere cele expuse anterior privind natura juridică a zilelor considerate ca executate, ca măsură compensatorie prevăzută de art. 55^1 alin. (1) și (8) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, incidența unei cauze de micșorare a pedepsei nu poate fi analizată în procedura administrativ-jurisdicțională prevăzută de art. 56 raportat la art. 9 alin. (2) lit. a) din aceeași lege. În plus, în considerentele Deciziei nr. 7 din 21 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 10 mai 2019, s-a reținut că, în cadrul contestației la executare întemeiate pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, instanța acordă zilele compensatorii conform art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, dar nu poate modifica nici dispozițiile referitoare la recidivă reținute în încadrarea juridică și nici regimul sancționator al recidivei aplicat prin hotărârea definitivă de condamnare, ci eventual poate constata că a fost executată o perioadă din pedeapsă. Decizia nr. 8 din 11 martie 2019 a Completului competent să judece recursul în interesul legii include, prin considerentele sale obligatorii, în mod explicit, zilele compensatorii acordate în temeiul dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 în sfera noțiunii de „cauză de micșorare a pedepsei“, în accepțiunea art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. De asemenea, Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2019 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție indică, prin considerente, că acordarea zilelor compensatorii conform art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 se realizează în cadrul contestației la executare întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Calificarea zilelor compensatorii drept „cauză de micșorare a pedepsei“, în accepțiunea art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, care are ca efect acordarea acestora pe calea contestație la executare, constituie un element decisiv pe baza căruia poate fi rezolvată chestiunea de drept care formează obiectul sesizării în Dosarul nr. 2.353/1/2019. Includerea zilelor compensatorii acordate în temeiul dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal în sfera noțiunii de „cauză de micșorare a pedepsei“ constituie, în același timp, un element suficient care să conducă la dezlegarea chestiunii de drept, neimpunându-se o nouă intervenție a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care să se confirme natura zilelor compensatorii de „cauză de micșorare a pedepsei“. În acest context s-a precizat că, indiferent de obiectul recursului în interesul legii în care s-a pronunțat Decizia nr. 8 din 11 martie 2019 și indiferent de particularitățile contestațiilor la executare care au generat pronunțarea Deciziei în interesul legii nr. 8 din 11 martie 2019 și a Deciziei nr. 7 din 21 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, calificarea zilelor compensatorii drept „cauză de micșorare a pedepsei“, în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, prin deciziile invocate are un caracter general, natura zilelor compensatorii neputându-se modifica în funcție de particularitățile contestației la executare. De altfel, din conținutul încheierii de sesizare rezultă că instanța a identificat soluția chestiunii de drept, în concordanță cu Decizia în interesul legii nr. 8 din 11 martie 2019 și Decizia nr. 7 din 21 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. În raport cu considerentele expuse s-a opinat în sensul că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, care formează obiectul Dosarului nr. 2.353/1/2019, este inadmisibilă. ... ...