Decizia CCR nr. 113/2025Punctul 20

20. Totodată, Curtea a reținut că susținerea autorilor în sensul determinării exacte a actelor de urmărire care pot fi obiect al ordonanței procurorului de delegare a organelor de cercetare penală este în mod vădit eronată, deoarece art. 324 alin. (4) din Codul de procedură penală, de asemenea criticat, menționează expres actele de urmărire care nu pot forma obiectul delegării, astfel că, printr-o simplă interpretare per a contrario, coroborată, a celor două alineate criticate, rezultă că celelalte acte de urmărire pot forma obiectul delegării. Întrucât se pretinde o altă redactare normativă a textelor legale atacate, care să cuprindă enumerarea exhaustivă a tuturor celorlalte acte de urmărire penală care pot fi efectuate de organele de cercetare penală în baza delegării dispuse prin ordonanța procurorului, rezultă că se dorește, în realitate, modificarea textului legislativ într-o manieră considerată satisfăcătoare în mod subiectiv, în baza unor interpretări proprii date dispozițiilor art. 324 alin. (3) și (4) din Codul de procedură penală și plecând de la modul în care acestea au fost aplicate în anumite cauze. Or, Curtea nu este în drept să analizeze critici care tind la modificarea textului de lege sau prin care sunt vizate diferite modalități de interpretare și aplicare a acestuia. Pentru această din urmă ipoteză, autorul excepției are la dispoziție alte instrumente juridice de natură procesuală, cum ar fi excepția de necompetență a organelor de urmărire penală, excepție, de altfel, invocată și analizată de către instanța de judecată în faza camerei preliminare și respinsă ca neîntemeiată. ...