Decizia ÎCCJ nr. 20/2018 (HP)Punctul XI

XI. Înalta Curte de Casație și Justiție 52. Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată că sesizarea este inadmisibilă, după cum se va arăta în cele ce urmează. ... 53. Premergător analizei privind fondul chestiunii de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să stabilească dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării pentru activarea mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, care reprezintă fundamentul sesizării. ... 54. Potrivit acestor dispoziții legale, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. ... 55. Analiza textului citat induce concluzia că admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe: sesizarea să fie realizată cu prilejul judecării cauzei în ultimă instanță; chestiunea de drept să fie nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat încă; chestiunea de drept să comporte o anumită dificultate de natură să impună o interpretare cu caracter unificator și să fie aptă, totodată, să preîntâmpine o jurisprudență neunitară; dezlegarea dată să aibă aptitudinea de a conduce la soluționarea cauzei pe fond, printr-o rezolvare de principiu a chestiunii de drept care face obiectul interpretării. ... 56. În ceea ce privește condiția referitoare la gradul de jurisdicție al instanței de trimitere, din examinarea circumstanțelor cauzei deduse judecății se reține că la 19.05.2016 judecătoria a fost învestită cu o cerere evaluabilă în bani al cărei cuantum este situat sub pragul valoric de 200.000 lei, respectiv pretenții reprezentând cheltuielile de judecată efectuate de către reclamantă în cauza în care a fost cercetată de Direcția Națională Anticorupție - structura centrală, trimisă în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție și achitată prin hotărâre penală definitivă, pe motiv că fapta nu există [art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală]. ... 57. Fiind vorba despre o cauză a cărei soluționare în primă instanță este de competența judecătoriei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, hotărârea primei instanțe este supusă numai apelului, astfel cum reiese din dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013). ... 58. În ceea ce privește chestiunea aplicării în timp a Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017^7, și anume dacă efectele acesteia - care se produc pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituția României, republicată - vizează procesele în curs sau numai procesele începute după data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I, se constată că problema a fost tranșată de către instanța supremă, prin deciziile nr. 3 din 22 ianuarie 2018^8 (pct. 41-43) și nr. 8 din 19 februarie 2018^9, pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. ^7 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017. ^8 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 2 martie 2018. ^9 Nepublicată la data redactării prezentei decizii. ... 59. Raportat la considerentele acestor decizii se constată că prima condiție de admisibilitate a sesizării este îndeplinită, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, care a formulat sesizarea, fiind învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță. ... 60. Cu privire la celelalte condiții de admisibilitate a sesizării se impun precizări prealabile referitoare la problema de drept ce face obiectul sesizării, fiind important de clarificat contextul care a generat în cauză ivirea acesteia, adică fundamentul juridic al problemei sesizate, astfel cum aceasta a fost transpusă prin sesizare de către instanța care a declanșat procedura de unificare. ... 61. Analiza succintei expuneri a Tribunalului București - Secția a IV-a civilă, care cuprinde punctul de vedere al completului de judecată asupra problemei supuse dezbaterii, prin formularea întrebării adresate instanței supreme, pleacă de la premisa că problema de drept este nouă deoarece legea nu reglementează explicit pentru situația juridică dedusă judecății, neputând fi aplicate în litigiu dispozițiile art. 276 alin. (5) din Codul de procedură penală, pentru că în procesul penal nu au existat persoană vătămată prin infracțiune și nici parte civilă. ... 62. De aceea, din punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea, dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, pot constitui temei legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea inculpatului care a fost achitat în procesul penal, prin hotărâre definitivă, pentru că fapta nu există, statul fiind garantul înfăptuirii justiției și titularul acțiunii penale, care a pierdut procesul. Mai mult, procurorul este subiectul activ principal al acțiunii penale și reprezentant al statului, iar răspunderea statului are, în acest caz, valențe obiective, întemeiate pe obligația de a garanta riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției. ... 63. În alte cuvinte, tribunalul a considerat că în lipsa unei norme legale directe și explicite care să facă posibilă, prin aplicarea sa în cauză, obligarea unui subiect determinat la plata cheltuielilor de judecată în favoarea inculpatului care a fost achitat definitiv, prin hotărârea instanțelor penale, este justă aplicarea dispozițiilor art. 453 din Codul de procedură civilă, ca temei pentru angajarea răspunderii patrimoniale a statului, ca titular al acțiunii penale și ca subiect rezidual al acestei acțiuni, exercitate prin procuror. ... 64. Nu este însă inutilă în acest demers precizarea că acțiunea reclamantei s-a fundamentat pe dispozițiile art. 453 din Codul de procedură civilă, dar și pe ideea că, pentru erorile judiciare, răspunderea pentru prejudicii, de orice natură, revine, fără excepție, statului. ... 65. De asemenea se observă că prima instanță din cauza pendinte a respins cererea de chemare în judecată, cu motivarea că în dreptul intern nu există temei pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului în vederea reparării prejudiciului pretins, constând în cheltuielile de judecată ocazionate de reclamantă în procesul penal finalizat cu achitarea reclamantei din cauză. S-a apreciat astfel că nu poate fi vorba despre eroare judiciară, în sensul art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 și al art. 538 și 539 din Codul de procedură penală, iar, pe de altă parte, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale din dreptul comun. ... 66. De aceea, în acest întreg context, chestiunea de drept ce face obiectul sesizării are ca semnificație, de fapt, stabilirea temeiului juridic al răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate inculpatului care a fost achitat în procesul penal și, implicit, a valențelor speciale ale acestei răspunderi. ... 67. Pe aceste premise, pentru a putea răspunde condiției noutății problemei de drept cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată, nu este lipsit de importanță să reamintim că, prin decizii anterioare, pronunțate de instanța supremă în procedura dezlegării unor chestiuni de drept, s-a statuat că cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, a căror aplicare nu se reflectă încă în jurisprudență. ... 68. Totodată, pentru ca mecanismul de unificare să fie posibil, atunci când se solicită instanței supreme lămurirea unei chestiuni de drept derivate dintr-o dispoziție normativă veche sau cu o configurație uniformă în legi succesiv adoptate, trebuie, pe de o parte, să fie evidențiat de ce interpretarea și aplicarea normei se justifică pe o abordare nouă, pe un context sociojuridic modificat în raport cu cel al intrării normei în vigoare, sau, pe de altă parte, trebuie justificată împrejurarea că aplicarea respectivei reguli se efectuează recent, pentru prima dată, printr-o lipsă anterioară de jurisprudență sau interes juridic pentru respectiva regulă de drept. ... 69. Din acest punct de vedere, textele de lege indicate în actul de sesizare, respectiv art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă și art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, nu au suferit modificări de conținut sau de semantică în raport cu vechea reglementare. Astfel, în măsura în care art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă dispune că „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată“, dispozițiile corespondente ale Codului de procedură civilă de la 1865 - art. 274 dispuneau că „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată“. ... 70. Deopotrivă, prin art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală se stabilește că „În celelalte cazuri instanța stabilește obligația de restituire (a cheltuielilor judiciare efectuate de părți în cursul procesului penal - n.n.) potrivit legii civile“, pe când dispozițiile art. 193 alineatul final din Codul de procedură penală din 1968, republicat în temeiul art. III din Legea nr. 7/1973, dispunea că „În celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor de judecată făcute de părți în cursul procesului penal, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile“. ... 71. Se poate astfel sesiza că norma transcende procesului de modificare a legii și, din această perspectivă, noutatea obiectivă a problemei, derivată din noutatea normei, nu poate fi reținută. ... 72. Așa cum s-a arătat însă, criteriul noutății reglementării nu reprezintă doar o componentă temporală, de aceea, trebuie verificate celelalte elemente, raportate la interesul juridic reprezentat de respectiva normă, materializat într-o jurisprudență care tinde să cristalizeze modul său de aplicare și, nu în ultimul rând, în doctrina juridică. ... 73. Examenul jurisprudenței instanței supreme cu referire la problematica adusă în dezbatere în procedura examinată, aceea a acordării cheltuielilor judiciare efectuate de inculpat în procesul penal - privite ca prejudiciu material - în care a fost achitat, într-un proces civil ulterior, și a temeiului juridic al acestora a permis identificarea a relativ puține soluții punctuale. Cu titlu de exemplu, amintim: – Decizia nr. 1.815 din 1 septembrie 1987 a Tribunalului Suprem - Secția civilă, în care s-a statuat că este temeinică soluția de obligare la plata cheltuielilor de avocat și de expertiză, în favoarea persoanei care a fost implicată într-un proces penal, cheltuieli efectuate pentru dovedirea nevinovăției, pe baza principiilor fundamentale procesuale, fără însă ca în această decizie să se statueze asupra temeiului juridic concret al acestei răspunderi (publicată în Revista Română de Drept nr. 47/1988, pag. 68); ... – Decizia nr. 422 din 17 ianuarie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care, admițându-se recursul statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a stabilit că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a soluționat acțiunea pe temeiul art. 998-999 din Codul civil, deși trebuia să judece având în vedere conținutul dispozițiilor art. 504 din Codul de procedură penală, referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare în procesele penale, deoarece acest temei era invocat de parte. S-a statuat, deopotrivă, că instanța de apel a stabilit greșit că dispozițiile art. 504 din Codul de procedură penală ar constitui o aplicație concretă a principiilor răspunderii civile delictuale, deoarece s-ar induce ideea că statul are o răspundere nelimitată și necondiționată. În acest caz, instanța de apel admisese în parte acțiunea reclamantului, stabilind, în raport cu considerentele Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale, că limitarea cazurilor de răspundere a statului la cele două situații prevăzute de art. 504 din Codul de procedură penală nu este constituțională, încălcându-se prevederile art. 48 alin. (3) din Constituția României, care, în acord cu dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului, instituie o răspundere patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare săvârșită în procesele penale; ... – Decizia nr. 6.076 din 9 decembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a statuat că statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat, înglobând cheltuielile efectuate într-un proces penal, numai în limitele și în situațiile prevăzute de art. 504 din Codul de procedură penală, iar nu pe temeiul art. 998-999 din Codul civil, precum și pentru alte situații, neprevăzute în textul citat în Codul de procedură penală. În acest caz, reclamantul pretindea de la statul român atât despăgubiri materiale, cât și daune morale pentru trimiterea sa în judecată pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, ulterior, dovedindu-se nevinovăția sa și fiind achitat definitiv. Instanța a apreciat în acest caz că actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria erorilor judiciare, deoarece pe întreaga durată a procesului penal persoana beneficiază de prezumția de nevinovăție, care s-a concretizat prin achitarea definitivă a inculpatului. Prevederile art. 1.357 din Codul civil nu pot fi invocate atât timp cât există dispoziții legale exprese aplicabile reparării pagubei materiale și daunelor morale, numai în cazul condamnării pe nedrept, arestării ori restrângerii libertății în mod nelegal, respectiv art. 504-507 din Codul de procedură penală; ... – Decizia nr. 3.529 din 3 iulie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă, prin care a fost admis recursul statului român, a fost modificată decizia pronunțată în apel și menținută soluția de respingere a cererii ca inadmisibilă, reținându-se că răspunderea statului nu poate fi antrenată decât în condițiile art. 504 din Codul de procedură penală și, în situația în care nu sunt întrunite aceste dispoziții legale, „răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii și, prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia generalibus derogant“. În această cauză, reclamantul a solicitat, într-un proces civil, obligarea statului român la plata de despăgubiri pentru prejudiciile materiale suferite - compuse, între altele, și din onorariile achitate avocaților pe parcursul procesului penal - pentru faptul de a fi fost trimis în judecată prin rechizitoriul parchetului pentru săvârșirea infracțiunilor de fals, uz de fals și mărturie mincinoasă, procesul penal fiind finalizat cu o hotărâre de achitare, fără ca acesta să fi fost supus pe durata procesului vreunei măsuri privative or restrictive de libertate sau să se fi pronunțat vreo hotărâre de condamnare; temeiul de drept al pretențiilor civile a fost fondat pe dispozițiile art. 998-999 din Codul civil. ... ... 74. Acest examen relevă că problema de drept analizată nu este nouă, fiind identificate hotărâri în care chestiunea fundamentului juridic al acordării cheltuielilor de judecată avansate de inculpatul care a fost achitat definitiv în procesul penal a fost analizată, dar nici nu poate fi considerată suficient de consolidată, astfel încât să degaje, fie prin unicitatea argumentelor juridice, fie prin densitatea cauzelor, o orientare neechivocă în sensul rezolvării ori clarificării chestiunii de drept. ... 75. În egală măsură, examenul hotărârilor instanței supreme, pronunțate în exercitarea rolului său de instanță de unificare a practicii judiciare la nivel național, relevă o suită de decizii care, în problematici conexe, dezleagă cu titlu de principiu o serie de chestiuni de drept: – Decizia nr. 19 din 18 noiembrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, a statuat cu valoare de principiu cu privire la cererile de acordare a cheltuielilor judiciare efectuate în procesele civile formulate pe cale separată că: „În funcție de criteriul de clasificare determinat de calea procedurală aleasă de parte, pentru considerentele care au fost expuse și în doctrină, acestea au caracterul de cereri principale. În plus, acestea au caracter autonom față de litigiile primare, care decurge din: a) natura civilă a procesului, independent de natura litigiului care a generat efectuarea cheltuielilor, b) fundamentul juridic, reprezentat de răspunderea civilă delictuală (decurgând din culpa procesuală și necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părții câștigătoare) și c) împrejurarea că rațiunea prorogării competenței instanței în temeiul dispozițiilor art. 17 din vechiul Cod de procedură civilă (respectiv art. 123 din Codul de procedură civilă) nu subzistă în cazul acestor cereri, cu consecința aplicării regulilor de competență de drept comun; ... – Decizia nr. 34 din 16 noiembrie 2015^10, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat asupra naturii juridice de drept procesual a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, în sensul stabilirii caracterului principal sau accesoriu al acesteia, precum și a naturii juridice pe care o conține; ^10 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 945 din 21 decembrie 2015. ... – Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că, în cauzele având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenției constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluționat definitiv, dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă rămân aplicabile. În acest caz, întrebarea instanței de trimitere a vizat aplicabilitatea dispozițiilor legale menționate într-un al doilea litigiu, în care s-au solicitat pe cale principală cheltuielile de judecată efectuate de reclamant într-un proces anterior, dar cu privire la cheltuielile de judecată din acest ultim litigiu, cerute pe cale accesorie; ... – Decizia nr. 3 din 22 ianuarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reiterat că chestiunea clarificării juridice de cerere principală și caracterul autonom al litigiului în care se solicită acordarea cheltuielilor de judecată efectuate întrun alt proces reprezintă chestiuni lămurite și, de aceea, în acest al doilea proces nu sunt incidente dispozițiile art. 452 și următoarele din Codul de procedură civilă decât, eventual, în legătură cu noul litigiu. În acest caz, întrebarea instanței de trimitere a vizat incidența dispozițiilor art. 452 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă sintagma „închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei“ face referire la dosarul în care s-au ocazionat cheltuielile de judecată sau la dosarul în care acestea se solicită pe cale principală. ... ... 76. Se poate observa că, în contextul valorificării de către litiganți a ideii că partea care câștigă procesul își poate recupera pe cale separată cheltuielile de judecată efectuate, s-au clarificat, în cauze cu problematică conexă referitoare la cheltuielile de judecată efectuate în litigii civile, recuperate pe cale separată, unele aspecte, între care unele care pot interesa problema de drept analizată, referitoare la natura procesuală a dreptului la cheltuieli de judecată ale părții care a câștigat procesul, la caracterul autonom al litigiului prin care se solicită aceste cheltuieli pe cale principală, natura civilă a procesului, independent de natura litigiului care le-a generat. ... 77. În situația particulară a statului, chemat în judecată ca titular al obligației de rambursare a acestor cheltuieli, atunci când acestea au fost efectuate de inculpat în procesul penal finalizat cu o hotărâre de achitare, problema naturii raportului juridic și, implicit, a fundamentului juridic al acordării acestora nu a primit un răspuns în jurisprudență pe parcursul duratei de activitate a normelor juridice care generează în prezent chestiunea de drept supusă interpretării. Chiar dacă, în acest caz, problema sesizată comportă o controversă legată de componentele răspunderii statului și de modul său de fundamentare în acest tip de procese, relevarea practicii instanței supreme, fără a fi exhaustivă, generează concluzia că norma, de la adoptarea sa inițială și până în prezent, a fost aplicată în jurisprudență, iar normele analizate nu justifică o noutate bazată pe un context care să impună o reevaluare a conceptelor juridice pe care le conțin. ... 78. De altfel, în doctrina de specialitate, chestiunea restituirii cheltuielilor avansate de inculpat în situația achitării sale definitive a fost, la rândul său, dezbătută. Studii mai vechi, care au analizat problema cheltuielilor efectuate de părți, în interpretarea art. 193 alineatul final din Codul de procedură penală din 1968, au avansat ideea că în procesul penal obligația suportării acestora are un caracter complex și diferențiat de cel din procesul civil, făcând dificilă fundamentarea lor teoretică, dar totuși, atunci când ele nu pot fi asociate culpei infracționale, acestea se suportă potrivit legii civile (N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I, Editura Paideia, 2001). S-a reținut, de asemenea, că obligația statului de a suporta cheltuielile judiciare avansate de părți este subsidiară și integrală, în sensul că intervine atunci când o astfel de obligație nu incumbă altor părți sau subiecți procesuali principali ai procesului penal și cuprinde toate cheltuielile efectuate cu desfășurarea procesului. În mod particular, atunci când dispozițiile procesual penale stabilesc că obligația de restituire a cheltuielilor de judecată se stabilește potrivit legii civile, iar în proces nu se poate reține culpa procesuală a inculpatului, părții vătămate sau părții civile, conținutul textelor indică tocmai culpa procesuală a organului de urmărire penală în instrumentarea dosarului. (Noul Cod de procedură penală comentat, N. Volonciu, A.S. Uzlău, ș.a., Editura Hamangiu, 2014; Tratat de drept procesual penal, G. Gh. Theodoru, Editura Hamangiu, 2013). În alte cazuri, în doctrină s-a apreciat că în stabilirea obligației de suportare a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal trebuie avută în vedere culpa infracțională, iar numai subsidiar culpa procesuală, atât în privința autorităților judiciare, cât și a părților. Astfel, dacă inculpatul a fost achitat, obligația suportării cheltuielilor judiciare rămâne în sarcina statului, pe temeiul culpei procesuale a autorităților judiciare (G. Mateuț, Tratat de procedură penală, vol. II, Editura Hamangiu, 2012). Dimpotrivă, alți autori au susținut că, în cazul achitării inculpatului, textele de lege nu permit interpretarea că acesta poate obține rambursarea cheltuielilor judiciare de la stat, această prevedere respectând standardul de convenționalitate. Cu toate acestea, în motivarea soluției, pentru respingerea unei astfel de solicitări, instanța se va limita la a preciza că nu există temei de obligare a statului la plata cheltuielilor, în cazul achitării, fără a pune în discuție temeinicia soluției de achitare (Codul de procedură penală, Comentariu pe articole, M. Udroiu ș.a., Editura C.H. Beck, 2017). În fine, s-a susținut că, în condițiile în care nu se poate vorbi despre un caz de eroare judiciară, datorită caracterului restrictiv al cazurilor în care poate fi determinată, pe baza interpretării legii, în lipsa unei reglementări exprese a răspunderii statului, există tentația de a se susține aplicabilitatea regulilor generale ale răspunderii civile delictuale (T. C. Briciu, C. C. Dinu, P. Pop, Instituții judiciare, Editura C.H. Beck, 2016). ... 79. Redarea, nu întâmplătoare, a unor exemple din jurisprudența mai veche a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și relevarea modului în care unii autori au fundamentat teoretic problema modului de aplicare a dispozițiilor procesual penale în materia cheltuielilor avansate de părți în procesul penal vin să sublinieze că vechimea normei de drept, al cărei conținut nu a suportat o modificare de substanță în dinamica legislativă, este dublată în acest caz de o cazuistică și doctrină care au abordat problema temeiului juridic al răspunderii pentru pagube în acest caz. ... 80. De aceea, problema de drept ce face obiectul sesizării supuse analizei nu poate crea, prin modul său de argumentare, o antiteză necesară pentru a caracteriza noutatea chestiunii de drept și nu se poate reține că jurisprudența instanțelor naționale relevă, în acest sens, într-o cazuistică de dată recentă, că aplicarea acestor norme se realizează pentru prima dată. ... 81. În fine, nu în ultimul rând, analiza admisibilității procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept implică a se verifica dacă prin interpretarea solicitată se poate statua asupra unei norme, cu valoare de principiu, în general, pentru toată sfera acoperită de reglementarea supusă acelei interpretări. Cu alte cuvinte, nu este permis ca interpretarea instanței supreme să acopere o rezolvare particulară, atunci când norma legală analizată are o sferă indefinită, sub aspectul situațiilor care se pot plasa în câmpul său de aplicare. ... 82. Prin dispozițiile art. 276 din Codul de procedură penală, cu referire la plata cheltuielilor judiciare efectuate de părți în procesul penal, legiuitorul reglementează succesiv anumite situații particulare, pentru ca în alin. (6) al acestui articol să stabilească, cu valoare generală, că „În celelalte cazuri (nereglementate particular în alineatele precedente – n.r.) instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile“. ... 83. Din acest punct de vedere se poate lesne observa că circumstanțele care fundamentează, în opinia instanței de trimitere, necesitatea activării mecanismului de unificare pleacă de la o ipoteză singulară, aceea în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru o infracțiune pentru care a fost definitiv achitat, pentru că fapta nu există. ... 84. Cu toate acestea, se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție ca, stabilind fundamentul juridic al răspunderii statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, delimitat la această ipoteză, să se dea o dezlegare care, prin efectul său, să stabilească un principiu general al interpretării și aplicării acestui text de lege care ar produce efect pentru un număr indefinit de situații și raporturi juridice, care se pot genera cu conținut deosebit. ... 85. Fiind evident că aplicabilitatea art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală nu se limitează la situația oferită prin premisele speței, rezultă că incidența mecanismului de unificare nu este posibilă dacă va avea ca efect o rezolvare, nu generală și de principiu a textului de lege, ci corespunzătoare unui caz particular. ... 86. Astfel, nu este posibil a se stabili fundamentul juridic al răspunderii pentru cheltuielile procesuale efectuate de părți în procesul penal, ca expresie a aplicării „legii civile“, printr-o extrapolare a circumstanțelor concrete ale cauzei, printr-o rezolvare de principiu care să regleze întreaga problematică generată prin aplicarea textului de lege. ... 87. Nu în ultimul rând, norma procesual civilă stabilită în art. 453 din Codul de procedură civilă, deși poate intra în sfera legii civile, nu epuizează conținutul sintagmei „lege civilă“, determinabilă în condițiile art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală. Această determinare este realizabilă de la caz la caz, în funcție de fundamentul răspunderii indicat de parte prin expunerea temeiniciei pretenției formulate care, astfel cum s-a putut observa, cel puțin în speță, a avut caracter bivalent, răspunderea statului fiind solicitată atât pe temeiul erorii judiciare, cât și pe temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, iar în alte cazuri s-a generat pe temeiul răspunderii civile delictuale. ... 88. Se constată așadar că nici din această perspectivă sesizarea formulată de Tribunalul București nu este admisibilă. ... ...