Decizia ÎCCJ nr. 7/2018 (RIL)Punctul VIII

VIII. Înalta Curte de Casație și Justiție 36. Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, în limitele învestirii, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, punctul de vedere al procurorului general, precum și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, constată următoarele: ... VIII.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii 37. Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că această condiție legală este îndeplinită în ceea ce îl privește pe titularul sesizării, acesta fiind legitimat procesual activ să declanșeze prezentul mecanism de unificare a practicii judiciare. ... 38. Este îndeplinită și condiția privind obiectul recursului în interesul legii, deoarece se solicită instanței supreme să interpreteze, în vederea aplicării unitare, o serie de norme de procedură pentru a stabili instanța căreia îi revine competența materială procesuală de soluționare a cererilor formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care se solicită obligarea administratorului societății comerciale să achite contribuțiile de asigurări sociale și impozitele reținute pentru salariul angajaților persoanei juridice, după lăsarea nesoluționată a acțiunii civile în procesul penal, în condițiile art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală. ... 39. De asemenea sunt respectate și cerințele de ordin formal prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, întrucât memoriului de recurs în interesul legii i-au fost atașate hotărâri judecătorești definitive, din care rezultă că jurisprudența are un caracter neunitar. ... 40. Prin urmare, sunt întrunite toate condițiile de admisibilitate instituite prin dispozițiile art. 514-515 din Codul de procedură civilă. ... ... VIII.2. Pe fondul recursului în interesul legii 41. Litigiile în care s-a creat jurisprudența neunitară au ca obiect acțiunile formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care se solicită obligarea pârâților (administratori ai unor societăți înregistrate în registrul comerțului) la repararea prejudiciului cauzat bugetului general consolidat al statului, prin neîndeplinirea cerinței legale de virare către buget a contribuțiilor cu reținere la sursă, precum și la plata accesoriilor. ... 42. Se cuvine subliniat că, anterior, pârâții fuseseră trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de reținere și nevărsare cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă, faptă prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005. ... 43. În dosarele penale, Agenția Națională de Administrare Fiscală s-a constituit parte civilă. ... 44. Prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005, reținând că sintagma „impozite sau contribuții cu reținere la sursă“ din definiția infracțiunii nu respectă exigențele constituționale privind calitatea legii (condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate), așa încât subiectul de drept se află pus în situația de a nu își putea adapta conduita în funcție de ipoteza normativă a legii. ... 45. Ca efect al acestei decizii, instanțele penale au dispus achitarea inculpaților și au lăsat nesoluționate acțiunile civile. ... 46. Potrivit art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, iar, în conformitate cu art. 27 alin. (2) din același cod, persoana vătămată sau succesorii săi, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. ... 47. Prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală. ... 48. Tocmai această dezlegare se află la baza divergenței jurisprudențiale, pentru că, în opinia minoritară, s-a apreciat că, atât timp cât sumele pe care Agenția Națională de Administrare Fiscală le pretinde reprezintă o creanță fiscală, definită de Codul de procedură fiscală, competența revine instanței de contencios administrativ și fiscal. ... 49. În considerentele Deciziei nr. 17/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că răspunderea persoanei trimise în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală, în legătură cu administrarea impozitelor și taxelor sau a altor contribuții prevăzute de legislația fiscală este o formă de răspundere pentru nerespectarea obligațiilor dintr-un raport juridic de drept procedural fiscal; pronunțându-se în limitele sesizării, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a indicat instanța căreia i-ar reveni competența de a judeca acțiunea civilă, atunci când aceasta ar fi fost lăsată nesoluționată de către instanța penală. ... 50. În măsura în care s-ar aprecia că instanța civilă la care se referă art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie interpretată lato sensu (incluzând orice instanță care nu judecă în materie penală), stabilirea, prin decizia de recurs în interesul legii anterior evocată, a naturii juridice a formei de răspundere nu constituie un temei suficient pentru a se trage concluzia că litigiile prin care Agenția Națională de Administrare Fiscală se îndreaptă împotriva administratorului unei societăți pentru neplata contribuției de asigurări sociale și a impozitelor pe salariul angajaților, achitat în procesul penal, ar fi date în competența materială a instanțelor specializate de contencios administrativ și fiscal, în condițiile în care competența acestora este limitativ prevăzută de lege. ... 51. Substanța dreptului care trebuie examinat nu constituie, în sine, un argument peremptoriu pentru determinarea competenței unei instanțe specializate, în lipsa unei norme atributive de competență; de altfel, însăși instanța penală, în măsura în care soluționează latura civilă, aplică într-un asemenea caz dispoziții de drept fiscal, chiar dacă îi lipsește o specializare într-un asemenea domeniu. ... 52. Pentru a verifica dacă instanței de contencios administrativ și fiscal îi revine competența de a soluționa acțiuni, precum cele la care se referă memoriul de recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că instanței de contencios administrativ și fiscal nu îi revine o competență de drept comun în soluționarea oricărui litigiu având ca obiect o creanță de natură fiscală. ... 53. Mai mult decât atât, Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală nu conține nicio normă de competență, cu excepția celor cuprinse în art. 213 alin. (13) și art. 281 alin. (2) , care însă nu sunt aplicabile litigiilor în discuție. ... 54. Astfel, art. 213 alin. (13) stabilește competența instanței specializate numai în situația atacării deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, iar art. 281 alin. (2) instituie competența aceleiași instanțe când se atacă deciziile emise de organul fiscal în soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrativ-fiscale de către persoanele vătămate prin acestea. ... 55. Pe de altă parte, nici din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 554/2004 nu se poate trage concluzia competenței instanței de contencios administrativ și fiscal în soluționarea litigiilor la care se referă prezenta sesizare. ... 56. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, (1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printrun act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. (2) Se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. ... 57. Sesizarea instanței de contencios administrativ are, așadar, ca premisă vătămarea reclamantului, care se produce fie prin actul administrativ al autorității publice, fie prin nesoluționarea de către aceasta, în termenul legal, a unei cereri. ... 58. În acest sens, sub titlul Obiectul acțiunii judiciare, art. 8 din Legea nr. 554/2004 prevede la alin. (1) că: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h) , poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.“ ... 59. Prin urmare, de esența contenciosului administrativ este fie existența unui act administrativ, a cărui anulare ori suspendare să se pretindă, fie nesoluționarea, de către o autoritate publică, în termenul legal, a unei cereri ori refuzul nejustificat de a o rezolva, manifestări sau omisiuni ale autorității publice prin care subiectul care poate sesiza instanța de contencios administrativ se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim. ... 60. Așadar, de principiu, într-un litigiu de contencios administrativ, autoritatea publică are calitatea de pârâtă. ... 61. Chiar dacă, definind noțiunea de contencios administrativ, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 prevede că aceasta este „activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim“, aceasta nu înseamnă că orice litigiu în care o autoritate publică are calitatea de reclamantă este dat în competența instanței de contencios administrativ. ... 62. Se are în vedere, pe de o parte, că, potrivit acestui din urmă text legal, litigiul trebuie să se fi născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul legii, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Pe de altă parte, dacă nu are calitatea de persoană vătămată în termenii definiți de Legea nr. 554/2004, autoritatea publică poate sesiza instanța de contencios administrativ numai în cazul în care există dispoziții legale exprese în acest sens. ... 63. Asemenea prevederi se regăsesc în art. 1 alin. (3) -(6) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: (3) Avocatul Poporului, în urma controlului realizat, potrivit legii sale organice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorității administrative de a-și realiza atribuțiile legale nu poate fi înlăturat decât prin justiție, poate sesiza instanța competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiționarul dobândește de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate. Dacă petiționarul nu își însușește acțiunea formulată de Avocatul Poporului la primul termen de judecată, instanța de contencios administrativ anulează cererea. (4) Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuțiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenței unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităților publice emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează instanța de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. Petiționarul dobândește de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate. (5) Când Ministerul Public apreciază că prin emiterea unui act administrativ normativ se vatămă un interes legitim public, sesizează instanța de contencios administrativ competentă de la sediul autorității publice emitente. (6) Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice. În cazul admiterii acțiunii, instanța se pronunță, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, și asupra validității actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum și asupra efectelor juridice produse de acestea. Acțiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data emiterii actului. ... 64. Analiza acestor dispoziții relevă că Agenției Naționale de Administrare Fiscală nu îi este recunoscută legitimarea procesuală de a sesiza instanța de contencios administrativ și fiscal cu acțiuni de genul celor la care se referă memoriul de recurs în interesul legii. ... 65. În concluzie, în situația acțiunilor în despăgubiri formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală la care se referă prezenta sesizare de recurs în interesul legii, autoritatea publică reclamantă nu este persoană vătămată în înțelesul Legii nr. 554/2004 și nu există nici dispoziții legale care să îi confere expres dreptul de a sesiza instanța de contencios administrativ. ... 66. În considerarea argumentelor expuse, competența instanței de contencios administrativ este exclusă, ceea ce determină concluzia că aceasta revine instanței civile de drept comun, ea fiind partajată între judecătorii, dacă valoarea creanței fiscale nu depășește 200.000 lei [potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă] și tribunale, dacă această valoare este depășită (potrivit art. 95 pct. 1 din același cod). ... 67. Este util a se sublinia încă o dată, în acest context, că dispozițiile evocate mai sus nu disting în funcție de temeiul juridic al pretențiilor, ceea ce înseamnă că și o acțiune în valorificarea unei creanțe fiscale este dată în competența instanței de drept comun, în lipsa unei norme atributive de competență în favoarea instanței specializate de contencios administrativ și fiscal. ... ... ...