Decizia ÎCCJ nr. 1/2018 (HP)Punctul XI

XI. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“ Ca urmare, admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor exigențe: – instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; ... – soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; ... – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare. ... În speță, se constată că este îndeplinită prima condiție referitoare la existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, Curtea de Apel Craiova fiind învestită în Dosarul nr. 2.247/304/2014 cu soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Segarcea și inculpații B.S.V., D.G., C.M., A.C., P.T. și S.C. T. S.R.L. împotriva Sentinței penale nr. 155 din 07.10.2016 a Tribunalului Dolj. De asemenea, este îndeplinită și cea de-a treia condiție enunțată, întrucât chestiunea de drept cu a cărei analiză a fost sesizată instanța supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs. În ceea ce privește cea de-a doua condiție, respectiv ca soluționarea pe fond a cauzei de către Curtea de Apel Craiova să depindă de lămurirea chestiunii de drept din cuprinsul sesizării, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că aceasta vizează doar aspecte teoretice, cu caracter general, referitoare la efectele deciziei prin care Curtea Constituțională a stabilit constituționalitatea unui text de lege doar în interpretarea dată acestuia prin respectiva decizie. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova s-a grefat, în mod evident, doar pe dubiile instanței cu privire la efectele Deciziei de neconstituționalitate nr. 405 din 15 iunie 2016, în sensul dacă mai este îndeplinită condiția tipicității infracțiunii de abuz în serviciu sau a intervenit dezincriminarea acesteia în mod tacit prin faptul că legiuitorul nu a intervenit în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale pentru a pune în acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale. Or, efectele unei decizii prin care Curtea Constituțională declară neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt expres prevăzute de art. 147 alin. (4) din Constituția României, respectiv ele sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial și au putere numai pentru viitor. În plus, forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care acesta se sprijină acesta (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010). În aceste condiții, cât timp, în prezentarea raționamentului său juridic (paragraful 60 al Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016), Curtea Constituțională a statuat, într-o manieră lipsită de orice echivoc, „că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară - legi și ordonanțe ale Guvernului“, se constată că instanța de contencios constituțional a furnizat atât autorităților cu competențe în procesul de legiferare, cât și instanțelor judecătorești toate elementele necesare pentru cunoașterea efectelor ce trebuie atribuite deciziei sale. Din perspectiva întinderii acestor efecte, Curtea a precizat, de asemenea, că norma de incriminare este constituțională doar în interpretarea dată prin decizie, fiind clară și previzibilă, fără a formula o concluzie similară și cu privire la celelalte componente ale normei penale criticate, examinate detaliat. Mai mult decât atât, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale, nicidecum clarificarea unei dispoziții constatate, în parte, ca fiind neconstituțională pe motiv că legiuitorul - primar sau delegat - nu a intervenit, în termenul de 45 de zile de la publicarea deciziei de neconstituționalitate în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru a pune în acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale. Efectele deciziilor Curții Constituționale nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituții ale statului, întrucât un atare demers ar genera o știrbire a competenței sale exclusive în materie. Prin urmare, instanțele judecătorești nu trebuie să interpreteze efectul deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale la cazul dedus judecății, demers pe deplin posibil și în speța de față. De altfel, Curtea Constituțională, în considerentele Deciziei nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013 a statuat că, în raport cu dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție, „sintagma «dezlegarea dată problemelor de drept judecate», cuprinsă în art. 414^5 alin. (4) din Codul de procedură penală, pe de o parte, nu poate privi decât interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale, cu sensul de acte normative, iar nu și a deciziilor Curții Constituționale și a efectelor pe care acestea le produc, și, pe de altă parte, nu poate privi decât interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, iar nu și de către Curtea Constituțională, care este o autoritate distinctă de sistemul judecătoresc. Altfel spus, numai în aceste condiții «dezlegarea dată problemelor de drept judecate» poate fi obligatorie, pentru că numai în aceste condiții poate exista o compatibilitate cu normele constituționale. Orice altă interpretare este în contradicție cu prevederile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, deoarece lipsește de efecte deciziile Curții Constituționale, determinând ca recursul în interesul legii să fie transformat, cu încălcarea Constituției, într-o formă de control al actelor Curții Constituționale“. Or, mutatis mutandis, aceste considerente se aplică și în cazul hotărârilor prealabile. ...