Decizia ÎCCJ nr. 12/2017 (HP)Punctul XII

XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de Tribunalul Ialomiţa, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. Ca urmare, admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor exigenţe: – instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; ... – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; ... – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare. ... Examinând admisibilitatea sesizării prin prisma criteriilor sus-menţionate, Înalta Curte constată următoarele: a) În speţă, este îndeplinită prima condiţie analizată, referitoare la existenţa unei cauze pendinte, aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Tribunalul Ialomiţa fiind învestit, în Dosarul nr. 4.953/312/2016, cu soluţionarea contestaţiei declarate de condamnata M.M.F. împotriva Sentinţei penale nr. 734 din 28 octombrie 2016 a Judecătoriei Slobozia. ... b) Sub aspectul celei de-a doua condiţii enunţate, se constată că nelămurirea instanţei de trimitere vizează, în mod esenţial, identificarea legii penale care, drept urmare a anulării suspendării sub supraveghere a executării pedepselor aplicate prin hotărâri definitive succesive, guvernează stabilirea şi executarea pedepsei rezultante aplicabile întregii pluralităţi de infracţiuni atunci când, în structura acesteia, intră atât infracţiuni comise anterior intrării în vigoare a Codului penal actual, cât şi infracţiuni săvârşite ulterior acestui moment. Deşi punctul de vedere expus în considerentele încheierii de sesizare antamează, aparent, şi problema regimului anulării suspendării sub supraveghere a executării pedepselor [în ipoteza incidenţei dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal], se constată că o atare analiză excedează însă chestiunii de drept care face obiectul real al sesizării. În pofida exprimării echivoce, dubiile instanţei de trimitere nu poartă nici asupra incidenţei anulării suspendării sub supraveghere şi nici asupra regimului anulării - din perspectiva limitei temporale în care se poate dispune aceasta ori a situaţiilor care o pot atrage. Întrebarea propriu-zisă a instanţei se referă exclusiv la tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni rezultate în urma anulării suspendării sub supraveghere, aşadar a determinării legii care guvernează „stabilirea şi aplicarea pedepsei finale, fie prin raportare la dispoziţiile art. 86^5 din Codul penal din 1969 (în vigoare la data comiterii unora dintre infracţiunile ce intră în alcătuirea pluralităţii), fie la cele cuprinse în art. 97 din Codul penal în vigoare“. Problema de drept astfel definită şi a cărei dezlegare se solicită este expusă neechivoc în preambulul şi în dispozitivul încheierii de sesizare, motiv pentru care argumentarea punctului de vedere al instanţei de trimitere prin raportare la norme ce ţin de regimul anulării, deşi inadecvată faţă de obiectul propriu-zis al trimiterii preliminare, nu afectează substanţial natura ori claritatea problemei de drept ridicate. Necesitatea unei delimitări cât mai exacte a obiectului chestiunii de drept care face obiectul sesizării de elementele colaterale, regăsite în încheierea de trimitere, reclamă însă două observaţii prealabile. În primul rând, stabilirea tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni rezultate în urma anulării suspendării condiţionate reprezintă o operaţiune juridică distinctă şi subsecventă anulării propriu-zise, astfel că identificarea legii aplicabile acelui tratament ridică o problematică diferită de cea a condiţiilor în care poate interveni anularea. În al doilea rând, momentul procesual al dispunerii anulării suspendării sub supraveghere, respectiv cu ocazia soluţionării cauzei privind infracţiunea care atrage anularea sau ulterior rămânerii definitive a acestei din urmă hotărâri [prin aplicarea art. 97 alin. (1) din Codul penal în procedura prevăzută de art. 583 alin. (1) Cod de procedură penală] este irelevant pentru rezolvarea problemei de drept concret ridicate în speţă. Indiferent de data la care instanţa pronunţă anularea suspendării sub supraveghere, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni astfel rezultate va fi acelaşi şi se va raporta fie la dispoziţiile art. 39, art. 43 şi art. 44 din Codul penal - atunci când toate infracţiunile au fost comise sub imperiul codului în vigoare - fie, după caz, la dispoziţiile legii penale identificate ca fiind mai favorabile (în ipoteza în care toate infracţiunile au fost comise sub imperiul unei legi penale anterioare). Aceeaşi este situaţia şi în cazul particular incident în speţă, în care unele dintre infracţiuni au fost comise anterior, altele ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Eventuala anulare a suspendării sub supraveghere în procedura prevăzută de art. 583 din Codul de procedură penală este irelevantă din perspectiva criteriilor de identificare a legii care guvernează stabilirea pedepsei finale aplicabile pluralităţii de infracţiuni. Această din urmă chestiune, şi nu procedura aleasă, este susceptibilă a produce efecte directe asupra soluţionării pe fond a cauzei, în aceste coordonate, fiind îndeplinită, prin urmare, cea de-a doua cerinţă de admisibilitate a sesizării expres prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală. ... c) Reţinând, astfel, chestiunea de drept care face obiectul sesizării, se constată însă că Înalta Curte a statuat, printr-o hotărâre prealabilă anterioară, asupra problematicii tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni de tipul celei reţinute prin încheierea de sesizare. ... Astfel, prin Decizia nr. 7 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 5 aprilie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că, „în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând în săvârşirea unor infracţiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracţiuni comise după intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014, se va aplica legea penală mai favorabilă - identificată ca fiind legea veche sau legea nouă -, iar pentru infracţiunile săvârşite sub imperiul legii penale noi, precum şi pentru tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni se va aplica legea nouă, conform art. 3 din Codul penal şi art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal“. În considerentele acestei decizii s-a arătat că „dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal oferă soluţii de aplicare a legii penale pentru toate formele pluralităţii de infracţiuni (concurs, recidivă, pluralitate intermediară), dacă cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă. În aceste cazuri, potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (…), pentru infracţiunile săvârşite sub legea veche se vor stabili pedepse potrivit legii penale mai favorabile, iar pentru infracţiunea ori infracţiunile din structura pluralităţii săvârşite sub legea nouă se aplică legea nouă, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni fiind dat tot de legea nouă“. În considerentele aceleiaşi decizii, instanţa supremă a statuat, în termeni expliciţi, că „acelaşi raţionament este valabil şi în ipoteza rămânerii definitive a mai multor hotărâri de condamnare, intrate în puterea lucrului judecat, pronunţate pentru fapte concurente săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 şi ulterior acestei date, astfel că tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni este dat tot de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal“. Dezlegarea dată astfel chestiunii tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni în structura căreia intră atât fapte comise anterior, cât şi fapte comise ulterior datei de 1 februarie 2014 are aplicabilitate generală, fiind incidentă în toate situaţiile de pluralitate, indiferent de momentul în care se constată existenţa acesteia (în timpul judecării unora dintre infracţiunile componente, a tuturor acestora sau, după caz, după rămânerea definitivă a hotărârilor succesive) ori de modalitatea de individualizare a executării pedepsei iniţial dispuse (suspendare sau executare efectivă). Faptul că existenţa pluralităţii se constată ulterior anulării beneficiului suspendării sub supraveghere dispuse prin hotărâri definitive ori independent de o atare măsură nu are semnificaţie sub aspectul problemei de drept substanţial analizate, ci asupra unor elemente colaterale, ce ţin doar de particularităţile procedurii parcurse. Prin urmare, Decizia nr. 7 din 2 martie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală oferă nu doar criteriile pe baza cărora instanţa de trimitere poate stabili legea penală aplicabilă tratamentului sancţionator al unei pluralităţi de infracţiuni de natura celei reţinute prin încheierea de sesizare, ci însăşi soluţia acestei probleme de drept. În acest context, a statua printr-o nouă hotărâre prealabilă asupra problematicii legii aplicabile unei pluralităţi de infracţiuni de tipul celei incidente în cauză înseamnă, practic, a relua, în termeni substanţial similari, dezlegarea deja dată problemei de drept printr-o decizie anterioară a instanţei supreme, ceea ce contravine unei cerinţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Asigurarea caracterului obligatoriu al dezlegării date chestiunilor de drept asupra cărora instanţa supremă a statuat în cadrul mecanismului hotărârii prealabile, expres consacrat de art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, presupune nu doar conformarea, pe viitor, la exigenţele dispozitivului deciziei, ci şi aplicarea corespunzătoare a întregului raţionament juridic ce a precedat, în mod necesar, pronunţarea acesteia. Hotărârile prealabile rezultate din mecanismul de unificare a practicii prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală cuprind rezolvări de principiu ale unor chestiuni de drept, clarificând modul de interpretare in abstracto, pe viitor, a dispoziţiilor legale care au generat acea problemă. Soluţia de principiu a instanţei supreme îşi găseşte aplicabilitatea, aşadar, nu doar în cauza în care a intervenit mecanismul de unificare a practicii analizat, ci în toate cauzele în care se ridică o problemă de drept esenţialmente similară şi în care particularităţile procedurii derulate nu influenţează semnificativ coordonatele acelei probleme de drept. ...