Decizia ÎCCJ nr. 23/2017 (HP)Punctul VI

VI. Punctul de vedere al Direcției legislație, studii și documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție Direcția de specialitate din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și-a exprimat punctul de vedere în sensul că, în interpretarea dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, în ipoteza concursului de infracțiuni dintre infracțiunea de evaziune fiscală și infracțiunea de spălare a banilor, se impune obligarea inculpatului la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale (principale și accesorii). Sumele reprezentând echivalentul cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale, dacă sunt însușite de către inculpat și formează obiectul acțiunilor ce realizează elementul material al infracțiunii de spălare a banilor, intră sub incidența dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și pot fi confiscate, cu titlu de sume care provin din activități infracționale diferite de evaziunea fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare. Infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, poate genera sume de bani, echivalente obligațiilor fiscale (principale) datorate statului. Aceste sume de bani, provenite din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, se încadrează în noțiunea de „produs“ al infracțiunii, în accepțiunea art. 2 paragraful 1 din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, potrivit căruia ,,produse“ înseamnă orice avantaj economic obținut, în mod direct sau indirect, din săvârșirea unei infracțiuni. Provenind din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, și încadrându-se în sfera noțiunii de „produs“ al infracțiunii în accepțiunea art. 2 paragraful 1 din Directiva 2014/42/UE, sumele de bani echivalente obligațiilor fiscale datorate statului pot forma obiectul infracțiunii de spălare a banilor prevăzută în art. 29 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului. În conformitate cu art. 33 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cazul infracțiunilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului se aplică dispozițiile art. 118 din Codul penal anterior, care au corespondent în dispozițiile art. 112 din Codul penal actual privind confiscarea specială a bunurilor. Din perspectiva dispozițiilor art. 118 din Codul penal anterior și a dispozițiilor art. 112 din Codul penal actual, sumele de bani echivalente obligațiilor fiscale datorate statului, cu privire la care se exercită acțiunile ce realizează elementul material al infracțiunii de spălare a banilor, constituie „bunuri dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală“, care sunt supuse confiscării speciale, „dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia“, conform art. 118 alin. 1 lit. e) din Codul penal anterior și art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal actual. În acest sens, prin Decizia nr. 836 din 13 februarie 2013 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a făcut aplicarea art. 33 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a art. 118 alin. 1 lit. c) din Codul penal anterior, iar prin Sentința penală nr. 68 din 23 mai 2014 a Tribunalului Buzău, la care se face referire în cuprinsul Deciziei nr. 348/RC din 19 octombrie 2015 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a făcut aplicarea art. 33 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a art. 112 alin. (1) lit. c) din Codul penal actual. Atât în cazul infracțiunii de evaziune fiscală, cât și în cazul infracțiunii de spălare a banilor, subiectul pasiv este statul. În conformitate cu Decizia nr. 17/2015 a Completului competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală. Prin urmare, sumele de bani echivalente obligațiilor fiscale (principale) datorate statului, ca subiect pasiv - sume provenite din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, cu privire la care se exercită acțiunile ce realizează elementul material al infracțiunii de spălare a banilor - „servesc la despăgubirea“ statului, în sensul dispozițiilor art. 118 alin. 1 lit. c) din Codul penal anterior și art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal actual și, în consecință, nu sunt supuse confiscării speciale. Referitor la coexistența măsurii de siguranță a confiscării speciale și a obligării inculpatului la plata despăgubirilor, prin Decizia nr. 11/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că, în cazul infracțiunii de contrabandă prevăzute de Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, se impune luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale a bunurilor sau mărfurilor introduse ilegal pe teritoriul vamal al României, concomitent cu obligarea inculpaților la plata sumelor reprezentând datoria vamală, numai in ipoteza în care acestea au trecut de primul birou vamal situat pe teritoriul vamal comunitar fără să fi fost prezentate în vamă și transportate spre acest birou vamal. Așa cum rezultă din Decizia nr. 11/2015, măsura de siguranță a confiscării speciale și obligarea inculpatului la plata despăgubirilor pot coexista, însă nu cu privire la același bun sau la aceeași sumă de bani. Astfel, măsura de siguranță a confiscării speciale privește bunurile sau mărfurile introduse ilegal pe teritoriul vamal al României, iar obligarea inculpatului la plata despăgubirilor privește sumele reprezentând datoria vamală. În mod corespunzător, în cazul infracțiunii de evaziune fiscală, indiferent dacă aceasta intră sau nu în concurs cu infracțiunea de spălare a banilor, sumele reprezentând obligațiile fiscale (principale) datorate statului nu pot fi, concomitent, integrate în bugetul statului atât ca efect al confiscării speciale, cât și ca efect al obligării inculpatului la plata despăgubirilor. Infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare, constă în evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori în evidențierea altor operațiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Așa cum s-a relevat în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 673/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 20 martie 2017, și ale Deciziei Curții Constituționale nr. 675/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 222 din 31 martie 2017, sintagma „care nu au la bază operațiuni reale“ se referă la acele operațiuni care nu corespund realității faptice sau juridice, iar „operațiunile fictive“ se referă la acele operațiuni imaginare, care în fapt nu există. Cheltuielile care nu au la bază operațiuni reale, la care se referă dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare, și dispozitivul încheierii de sesizare, constituie cheltuieli care nu au o existență reală (cheltuieli neefectuate în realitate), iar valoarea acestora nu se încadrează nici în noțiunea de „produs“ al infracțiunii de evaziune fiscală și nici în noțiunea de „bun“, în accepțiunea art. 2 din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană. Cheltuielile care nu au o existență reală (cheltuielile neefectuate în realitate) nu constituie „produs“ al infracțiunii, definit ca orice avantaj economic obținut, în mod direct sau indirect, din săvârșirea unei infracțiuni (art. 2 paragraful 1 din Directiva 2014/42/UE). În cazul infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare, avantajul economic obținut din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală nu este reprezentat de valoarea cheltuielilor, ci de sumele de bani echivalente obligațiilor fiscale datorate statului și neachitate. De asemenea, cheltuielile care nu au o existență reală (cheltuielile neefectuate în realitate) nu constituie „bunuri“, în accepțiunea art. 2 paragraful 2 din Directiva 2014/42/UE, noțiunea de „bunuri“ incluzând bunurile corporale sau necorporale, mobile sau imobile, precum și actele sau instrumentele juridice care dovedesc un titlu sau un drept asupra acestor bunuri. Referitor la bunurile necorporale, în conformitate cu dispozițiile art. 535 din Codul civil, sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial. Cheltuielile sau valoarea cheltuielilor care nu au o existență reală (cheltuielile neefectuate în realitate) nu constituie bunuri necorporale; în schimb, creanțele reprezintă bunuri necorporale. În cazul infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare, creanța statului este reprezentată de sumele de bani echivalente obligațiilor fiscale datorate și neachitate, iar nu de valoarea cheltuielilor. În consecință, valoarea cheltuielilor nu poate fi supusă confiscării nici cu titlu de avantaj economic obținut din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare, nici cu titlu de bun necorporal. Sumele de bani reprezentând echivalentul cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale nu provin din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare, și nu constituie un avantaj economic obținut din săvârșirea acestei infracțiuni. Sumele de bani reprezentând echivalentul cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale însușite de către inculpat constituie sume provenind din activități infracționale (de exemplu, sume provenind din delapidare) diferite de evaziunea fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare. În ipoteza în care sunt însușite de către inculpat și formează obiectul acțiunilor ce realizează elementul material al infracțiunii de spălare a banilor, sumele reprezentând echivalentul cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale constituie „produs“ al infracțiunii, în accepțiunea art. 2 paragraful 1 din Directiva 2014/42/UE, ca avantaj economic obținut din săvârșirea unei infracțiuni, diferite de infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare. De asemenea, aceste sume însușite în mod efectiv constituie „bunuri“, în accepțiunea art. 2 paragraful 2 din Directiva 2014/42/UE, reprezentând bunuri corporale (sume de bani în numerar) sau necorporale (sume de bani în cont). În consecință, în ipoteza în care sunt însușite de către inculpat și formează obiectul acțiunilor ce realizează elementul material al infracțiunii de spălare a banilor, sumele de bani reprezentând echivalentul cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale sunt supuse confiscării cu titlu de avantaj economic obținut din săvârșirea unei infracțiuni (diferite de evaziunea fiscală) și cu titlu de bun corporal sau necorporal, intrând sub incidența dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privind confiscarea specială a bunurilor. În această ipoteză, măsura de siguranță a confiscării speciale și obligarea inculpatului la plata despăgubirilor pot coexista, întrucât confiscarea specială nu privește aceeași sumă de bani (confiscarea specială privește sumele de bani reprezentând echivalentul cheltuielilor, iar obligarea inculpatului la plata despăgubirilor privește sumele de bani echivalente obligațiilor fiscale datorate). Proveniența din activități infracționale a sumelor de bani reprezentând echivalentul cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale, ce determină incidența dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constituie o chestiune de probă, care se realizează în concordanță cu considerentele Deciziei nr. 16/2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, conform Deciziei nr. 16/2016, infracțiunea de spălare a banilor este o infracțiune autonomă, nefiind condiționată de existența unei soluții de condamnare pentru infracțiunea din care provin bunurile, iar, potrivit considerentelor deciziei menționate, este evident, însă, că în situația în care nu există o condamnare pentru infracțiunea din care provin bunurile, instanța învestită cu soluționarea cauzei privind infracțiunea de spălare a banilor nu trebuie doar să suspecteze că bunurile provin din activitate infracțională, ci și să aibă certitudini în acest sens. ...