Decizia ÎCCJ nr. 20/2017 (HP)Punctul X

X. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Timișoara - Secția penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegate, reține următoarele: Pentru a realiza unificarea practicii judiciare, legiuitorul a instituit în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție soluționarea sesizărilor din partea instanțelor de judecată, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor instanțe, învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Ca atare, se constată că pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, respectiv existența unei cauze aflate în cursul judecății în ultimul grad de jurisdicție pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute expres de textul de lege anterior menționat, existența unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii și soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării. În speță, se constată că este îndeplinită condiția privind existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, Curtea de Apel Timișoara fiind învestită în Dosarul nr. 913/30/2016 cu soluționarea apelurilor declarate de inculpații O.G., C.N., G.D. și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Serviciul Teritorial Timișoara împotriva Sentinței penale nr. 450 din 8 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 913/30/2016. De asemenea, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanța supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, așa cum rezultă din Adresa nr. 1.124/C/1.138/III-5/2017 din 19 mai 2017 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Însă, cea de-a treia cerință impusă de art. 475 din Codul de procedură penală nu este îndeplinită în cauză, întrucât soluționarea pe fond a cauzei nu depinde de lămurirea chestiunilor de drept ce fac obiectul prezentei sesizări. Prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Dosarul nr. 11/1/2014/HP/P, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Totodată, între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția dată asupra acțiunii penale și/sau civile de către instanța pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicție trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia Înaltei Curți pronunțată în procedura prevăzută de art. 476 și 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, cerința pertinenței fiind expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluționării pe fond a litigiului. Astfel, în cadrul mecanismul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, considerentele Deciziei nr. 11 din 2 iunie 2014 au fost preluate în: Decizia nr. 17 din 1 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 24 din 6 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 11 noiembrie 2014; Decizia nr. 7 din 17 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015; Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016; Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015; Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017. De asemenea, prin Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului cauzei (considerente preluate în: Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2015; Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015; Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017). Intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă atunci când se tinde la clarificarea înțelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conținut ori succesiune în timp pot da naștere la dificultăți rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unicitatea aplicării lor de către instanțele naționale. În Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut că, în ipoteza aprecierii ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la soluționarea propriu-zisă a unor chestiuni ce țin de fondul cauzei, există riscul transformării mecanismului „hotărârii prealabile fie într-o „procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii“. În Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că scopul acestei proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept și nu se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții. Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia, așa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate. Prin Încheierea de ședință din 21 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea dezlegării chestiunii de drept: dacă sfera de incidență a obligației de păstrare a contraprobelor prevăzută de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, include și procedeele probatorii ale constatării tehnico-științifice și care este sancțiunea ce poate fi aplicată de către instanța de apel în cazul nerespectării obligației de a păstra contraprobe. Din încheierea de sesizare rezultă că ceea ce se contestă este „valoarea rapoartelor de constatare tehnico-științifică a substanțelor“, în condițiile în care ar fi fost ignorate „dispozițiile legale din legea specială ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată“. Se constată că, în fapt, prin această sesizare nu se solicită interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, ci evaluarea legalității unui mijloc de probă administrat în cauza dedusă judecății, precum și stabilirea modului în care acest procedeu probatoriu poate fi sau nu valorificat în speță. În conformitate cu dispozițiile art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, constatarea tehnico-științifică poate fi dispusă atunci când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Organul de urmărire penală poate dispune efectuarea unui raport de constatare tehnico-științifică prin ordonanță. Se observă că această activitate se circumscrie exclusiv activității de urmărire penală, fiind un act dispus doar de către organul de urmărire penală, care presupune o verificare relativ urgentă a unei stări de fapt sau împrejurări de care depinde soluționarea cauzei. De asemenea, art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, poate fi aplicat de către judecător, după parcurgerea procedurii de cameră preliminară, care presupune inclusiv verificarea legalității administrării probelor, la finalul cercetării judecătorești, în momentul în care se adoptă o hotărâre, atunci când se dispune, printre altele, și cu privire la confiscarea unor bunuri. După cum se poate constata și din speța dedusă judecății, judecătorul fondului, în momentul în care a pronunțat Sentința penală nr. 450/PI/08.11.2016 în Dosarul nr. 913/30/2016, în baza art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, art. 16 alin. (1) raportat la art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a dispus confiscarea și distrugerea cu păstrare de contraprobe a cantităților menționate în raporturile de constatare tehnico-științifică nr. 1.530.119/25.01.2016 și 893.614 din 30.06.2015, care au rămas în urma analizelor de laborator. În aceste condiții, având în vedere faptul că procedeul probatoriu al constatării tehnico-științifice și păstrarea contraprobelor prevăzută de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt acte care sunt dispuse în momente procesuale diferite, care nu se condiționează reciproc, respectiv procedeul probatoriu al constatării tehnico-științifice se dispune în faza de urmărire penală, iar păstrarea contraprobelor prevăzută de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, la finalul judecății pe fond, se apreciază că sesizarea cu problema incidenței obligației de păstrare a contraprobelor prevăzute de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește procedeul probatoriu al constatării tehnico-științifice și existența unei sancțiuni care ar putea fi aplicată în cazul nerespectării obligației de a păstra contraprobe, nu este o veritabilă chestiune de drept. Totodată, se constată că nu există o relație de dependență între problema sesizată și soluționarea pe fond a cauzei, în condițiile în care prin sesizarea trimisă se dorește stabilirea „valorii“ procesuale a rapoartelor de constatare tehnico-științifică. Potrivit procedurii prevăzute de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală nu este permis Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție să antameze fondul cauzei, rațiunea instituției sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nefiind aceea ca judecata instanței supreme să se substituie celei a instanței legal învestite. ...