Decizia ÎCCJ nr. 18/2017 (HP)Punctul V

V. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a opinat în sensul că funcționarul bancar, angajat al unei bănci cu capital integral privat, este funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. În argumentarea acestui punct de vedere s-a susținut că, din examinarea dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, pentru calificarea unei persoane ca funcționar public se cer îndeplinite următoarele condiții: exercitarea de către aceasta a unui serviciu de interes public, îndeplinirea respectivului serviciu public să fie supusă unui control ori unei supravegheri și controlul ori supravegherea să se exercite de către o autoritate publică. S-a opinat în sensul că prin serviciile prestate de bănci se urmărește satisfacerea unei nevoi de interes general pentru membrii societății, astfel încât se impune reținut că funcționarul bancar desfășoară un serviciu de interes public. În ceea ce privește îndeplinirea condiției ca serviciul public să fie supus unui control ori unei supravegheri, s-a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 4, art. 9 alin. 1, art. 39 alin. 1 și 2, art. 66, 68, 69 și 75 din Legea nr. 58/1998, în forma în vigoare la data faptelor, băncile, persoane juridice române, pot funcționa numai în baza autorizației emise de Banca Națională a României, se supun reglementărilor și ordinelor emise de aceasta, care le supraveghează activitatea și le controlează, au obligația să permită personalului Băncii Naționale a României și auditorilor independenți care efectuează inspecția să le examineze evidențele, conturile și operațiunile și să furnizeze toate documentele și informațiile legate de administrarea, controlul intern și operațiunile băncii, iar în cazul în care se constată nereguli, în funcție de gravitatea acestora, Banca Națională a României poate aplica sancțiuni, mergând până la retragerea autorizației. S-a mai menționat că, așa cum rezultă din dispozițiile art. 75-78 din Legea nr. 58/1998, în forma în vigoare la data faptelor, Banca Națională a României, în calitate de autoritate de supraveghere prudențială bancară, poate hotărî măsuri de instituire a supravegherii speciale și de administrare specială a băncilor, cea dintâi fiind asigurată printr-o comisie instituită în acest scop, formată din specialiști din cadrul Băncii Naționale a României, dintre care unul va îndeplini funcția de președinte și unul pe cea de vicepreședinte al băncii, iar secunda, de un administrator special care preia integral atribuțiile consiliului de administrație al băncii supuse regimului de administrare specială. Totodată, s-a subliniat că activitatea băncilor, indiferent de structura și proveniența publică sau privată a capitalului social, este supusă controlului și supravegherii Băncii Naționale a României, așa cum rezultă din dispozițiile art. 26 alin. 2 din Legea nr. 58/1998, în forma în vigoare la data faptelor, care este împuternicită să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora și să aplice sancțiunile legale în cazurile de nerespectare, precum și să controleze și să verifice, pe baza raportărilor primite și prin inspecții la fața locului, registrele, conturile și orice alte documente pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor sale de supraveghere cu privire la băncile autorizate. S-a opinat în sensul că supravegherea specială a unei instituții bancare de către Banca Națională a României nu este decât o formă particulară a controlului și supravegherii pe care banca centrală le exercită asupra tuturor băncilor, iar probarea împrejurării speciale în care instituția bancară din prezenta cauză se afla nu influențează sub niciun aspect rezolvarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție o va da chestiunii de drept cu care a fost sesizată. Referitor la ultima condiție, privind exercitarea controlului ori supravegherii de către o autoritate publică, s-a subliniat că în titlul III din Constituția României, intitulat „Autoritățile publice“, sunt enumerate: Parlamentul (capitolul I), Președintele României (capitolul II), Guvernul (capitolul III), Administrația publică (capitolul V) și Autoritatea judecătorească (capitolul VI). Administrația publică cuprinde la rândul său Administrația publică centrală de specialitate (secțiunea 1), în care se includ autoritățile administrative autonome, și Administrația publică locală (secțiunea 2). S-a menționat că în doctrină se arată că autoritățile administrației publice sunt acele structuri organizaționale cu personalitate de drept public, ce se înființează și funcționează potrivit Constituției și legii, pentru organizarea executării și executarea în concret a legii. Constituantul român a înțeles prin sintagma „autorități publice“ totalitatea formelor structurale chemate să exercite prerogative de putere publică, atât la nivelul statului, cât și la cel al comunității locale. Formele de manifestare ale ansamblului național de autorități publice, pornind de la organele supreme sau de la organele locale ale puterii de stat, la autorități ale administrației de stat, la autorități administrative autonome și autorități ale administrației publice locale, confirmă faptul că, indiferent cum ar fi numite, structurate sau organizate, toate sunt, în parte, autorități publice. Din interpretarea art. 116 din Constituția României rezultă că, în sistemul constituțional românesc, administrația centrală de specialitate este formată din două mari categorii de organe centrale de specialitate subordonate, în care se includ, pe lângă ministere și alte organe centrale, și organele centrale de specialitate autonome, care se află în raporturi de subordonare față de alte autorități publice. S-a susținut și că în doctrina de drept administrativ se arată că autoritățile administrative autonome au un statut specific care le deosebește de ministere și de celelalte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului sau ministerelor, deosebire derivând din modul de înființare, care impune o lege organică și modul de desemnare a conducătorilor. S-a concluzionat în sensul că în România există două categorii de autorități autonome: unele de rang constituțional și altele create prin lege organică, categorie din care face parte și Banca Națională a României. ...