Decizia ÎCCJ nr. 17/2017 (HP)Punctul IV

IV. Punctele de vedere ale procurorului și părților cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara a opinat în sensul că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală. S-a susținut că nu este îndeplinită condiția ca asupra chestiunii de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei să nu fi statuat Înalta Curte de Casație și Justiție printr-un recurs în interesul legii, având în vedere interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 474^1 din Codul de procedură penală, art. 336 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 339 alin. (4) și (6) din Codul de procedură penală, art. 340 din Codul de procedură penală, art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1969 și a Deciziei în interesul legii nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011. S-a arătat că excepția inadmisibilității plângerii formulate de Curtea de Conturi a României a fost invocată în prezenta cauză tocmai datorită aplicabilității în speță a Deciziei în interesul legii nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, decizie prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1969, Agenția Națională de Integritate nu are calitatea procesuală de a ataca soluțiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse, ca inadmisibile. Reprezentantul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara a arătat că deciziile pronunțate în soluționarea unor recursuri în interesul legii sunt obligatorii în integralitatea lor, atât în ceea ce privește dispozitivul acestora, cât și în ceea ce privește considerentele. Or, din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, rezultă faptul că problema de drept asupra căreia a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție este aceea că, pentru a avea calitatea procesuală de a formula plângere împotriva soluției de netrimitere în judecată a procurorului, este necesară vătămarea unui interes legitim propriu, concret și actual, deoarece procedura instituită de dispozițiile art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1969 are esențialmente un caracter privat, dedus din cerința unei vătămări suferite de persoana care se adresează justiției, în drepturile sau interesele sale legitime, și care nu este compatibil cu interesul public în virtutea căruia acționează cei care sesizează organele judiciare în baza unor obligații legale sau a propriei conștiințe. Practic, din punctul de vedere al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara rezultă că problema de drept ce a fost dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, este aceea a condițiilor care trebuie îndeplinite de către persoanele ce sesizează organele de urmărire penală pentru a dobândi calitatea procesuală necesară pentru a formula plângere împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată emise de procuror, chiar dacă dispozitivul se referă strict la Agenția Națională de Integritate. Curtea de Conturi a României a solicitat ca instanța să dispună, prin încheiere, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept prin care să se stabilească dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 340 alin. (1) , art. 339 raportat la art. 336 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea de Conturi a României are calitatea procesuală de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, respectiv dreptul Autorității Centrale de Audit de a ataca soluțiile de clasare dispuse de procuror. S-a apreciat că, raportat la prevederile art. 475 din Codul de procedură penală, sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. Totodată, s-a arătat că, deși nu este menționată expressis verbis ca o condiție de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, este necesar ca sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție să aibă drept obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății. Or, în dosarul de față s-a apreciat că întrebarea ridicată constituie o evidentă „problemă/chestiune de drept“ care să impună sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceste „chestiuni“ având aptitudinea de a influența soluționarea pe fond a cauzei. Cu privire la chestiunea de drept, s-a arătat, în esență, că această instituție (Curtea de Conturi) are calitatea de organ special de constatare în sensul art. 61 alin. (1) lit. b din Codul de procedură penală, ceea ce îi conferă și calitatea de subiect procesual în procesul penal, ca urmare a sesizării adresate organelor de urmărire penală. Calitatea procesuală a Curții de Conturi de a contesta actele procurorului este dată de urmărirea finalității constatărilor activităților de control al cheltuirii banului public, fiind astfel evidentă existența unui interes legitim. A limita această competență ar însemna să se dea gir abuzului în administrație, încălcării legilor ce reglementează cheltuirea banului public și denaturării ideii de legalitate a acestui foarte important segment al unui stat de drept. S-a apreciat că trebuie să existe cooperare din partea tuturor autorităților și instituțiilor publice implicate, inclusiv a Ministerului Public și a Direcției Naționale Anticorupție, pentru descoperirea, combaterea și prevenirea oricăror acțiuni care ar aduce atingere drepturilor legitime ale statului român, în general, și interesului public, în special. S-a susținut că o eventuală respingere ca inadmisibilă a plângerii formulate de Curtea de Conturi ar afecta liberul acces la justiție garantat de art. 21 din Constituția României. De asemenea, s-a arătat că sesizarea organelor de urmărire penală este o obligație legală care vizează nu doar momentul de început al declanșării cercetărilor penale, ci și etapele ulterioare, ale exercitării căilor de atac împotriva soluțiilor de neurmărire și netrimitere în judecată. ...