Decizia ÎCCJ nr. 17/2017 (HP)Punctul XIII

XIII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea formulată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiș - Secția penală în Dosarul nr. 5.023/30/2016 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele: a. În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală „dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. Astfel, în raport cu textul legal mai sus enunțat, se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei cerințe: – instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; ... – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare; ... – soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. ... ... b. Examinând aceste condiții de admisibilitate a sesizării ce face obiectul prezentei cauze, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu sunt îndeplinite ultimele două condiții enumerate anterior. b.1. Deși nu există o hotărâre prealabilă sau o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii prin care să se fi statuat explicit asupra chestiunii de drept ridicate de instanța de trimitere, dezlegarea acesteia rezultă în mod implicit dintr-o astfel de decizie, pronunțată anterior de către Înalta Curte de Casație și Justiție. În concret, prin Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 278^1 din Codul de procedură penală anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „Agenția Națională de Integritate nu are calitatea procesuală de a ataca soluțiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 278^1 alin. (8) lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală“. În considerentele acestei decizii, analizând dacă Agenția Națională de Integritate poate fi o „persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate“, în sensul prevăzut de art. 278^1 alin. 1 din Codul de procedură penală anterior, și, prin urmare, poate avea o legitimare procesuală activă în procedura reglementată de acest text de lege, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „interesul public pentru înființarea și funcționarea unei asemenea instituții nu este suficient pentru a justifica un demers al Agenției în fața judecătorului, în procedura instituită în art. 278^1 din Codul de procedură penală, întrucât pe această cale s-ar depăși atribuțiile Agenției Naționale de Integritate, clar delimitate la „responsabilități în evaluarea declarațiilor de avere, a datelor și informațiilor privind averea, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităților și a conflictelor de interese potențiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1, pe perioada îndeplinirii funcțiilor și demnităților publice“ [art. 8 alin. (1) din Legea nr. 176/2010]. Prin urmare, atribuțiile Agenției Naționale de Integritate se limitează la această evaluare, putându-se doar sesiza alte organe (fiscale, de urmărire penală sau comisia de cercetare a averilor ori, după caz, disciplinare), care vor decide în mod exclusiv, potrivit propriilor competențe, dacă au fost încălcate dispozițiile legii fiscale ori dacă sunt întrunite condițiile răspunderii penale sau disciplinare, după caz. În concluzie, sesizând organele de urmărire penală, Agenția Națională de Integritate acționează ca un denunțător și nu este îndrituită, față de cele expuse anterior, la un demers în fața judecătorului, în procedura instituită de art. 278^1 din Codul de procedură penală. Atât soluția, cât și considerentele Deciziei nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, își păstrează valabilitatea și în condițiile noului Cod de procedură penală, fiind pe deplin aplicabile mutatis mutandis și în cazul Curții de Conturi. Astfel, în cazul Agenției Naționale de Integritate, activitatea de evaluare a declarației de avere, precum și cea de evaluare a declarației de interese se concretizează în întocmirea unui raport de evaluare, care se comunică, între altele, organului de urmărire penală, atunci când inspectorul de integritate constată fie existența unor diferențe semnificative, în sensul legii, între modificările intervenite în averea persoanei în cauză și veniturile realizate de aceasta, fie existența unui conflict de interese sau a unei incompatibilități [art. 17 alin. (4) și art. 21 alin. (4) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative]. În mod similar, în cazul Curții de Conturi, în situațiile în care în rapoartele de audit se constată existența unor fapte pentru care există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea legii penale, conducătorul departamentului sesizează organele în drept pentru asigurarea valorificării constatării și informează entitatea auditată (art. 33 alin. 4 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi). În ambele cazuri, interesul public în baza căruia acționează cele două autorități publice este unul limitat la sesizarea organelor de urmărire penală, care vor decide în mod exclusiv, potrivit propriilor competențe și în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală, dacă faptele sesizate constituie infracțiuni și justifică trimiterea în judecată a persoanelor care le-au săvârșit sau, dimpotrivă, se impune o soluție de clasare. Cu alte cuvinte, atât în cazul Agenției Naționale de Integritate, cât și în cazul Curții de Conturi, interesul public ce a stat la baza organizării funcționării celor două autorități publice justifică sesizarea organelor de urmărire penală, în cazul în care se constată existența indiciilor privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, dar nu și dreptul de a supune cauza cenzurii judecătorului de cameră preliminară, atunci când nu s-a dispus începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată. În concluzie, fiind vorba despre situații similare, se apreciază că problema de drept sesizată de către instanța de trimitere își găsește rezolvare în Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, pronunțată într-un recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, astfel încât din această perspectivă sesizarea este inadmisibilă. La aceeași concluzie se ajunge și dacă se analizează sesizarea prin prisma jurisprudenței Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Astfel, pe de o parte, prin Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1057 din 28 decembrie 2016, s-a reținut că „jurisprudența recentă a Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală a abordat, tangențial, și elemente ce nuanțează semnificativ înțelesul sintagmei «chestiune de drept» la care face referire art. 475 din Codul de procedură penală, impunând examinarea acesteia fie din perspectiva cerinței «noutății» problemei de drept ridicate, fie a existenței unei neclarități, ambiguități a dispoziției legale supuse interpretării. Date fiind diferențele de redactare între art. 475 din Codul de procedură penală și art. 519 din Codul de procedură civilă, «noutatea» problemei supuse dezlegării nu a fost reținută, până în prezent, ca o cerință propriu-zisă de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile în materie penală. Completul competent a efectuat însă, recent, o primă analiză a admisibilității și din această perspectivă. Astfel, raportându-se la deciziile date în materie civilă, respectiv deciziile nr. 6 din 23 iunie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014) și nr. 7 din 30 iunie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 5 august 2014), s-a subliniat că acest caracter «de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile» (Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 10 din 22 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 4 iunie 2015). Această opinie se apreciază a fi pertinentă și în speța de față în scopul delimitării mai exacte a problemelor de drept ce pot face obiectul hotărârii prealabile (respectiv chestiuni de drept de o dificultate rezonabilă, susceptibile a da naștere unor interpretări judiciare diferite) de opiniile jurisprudențiale cu totul izolate, ce pot fundamenta, uneori, o astfel de sesizare. Pe de alte parte, condiția caracterizării dispozițiilor legale ce fac obiectul sesizării printr-o doză necesară de echivoc a fost subliniată în considerentele secțiunii a IX-a a Deciziei nr. 16 din 22 mai 2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015. Așadar, numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă și de natură a da naștere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează concursul dat tribunalelor și curților de apel de către instanța supremă într-o cauză pendinte. În cazul considerării ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la soluționarea propriu-zisă a unor chestiuni ce țin de fondul cauzei, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o «procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor ca fiind urgente, fie întro procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii»“. În acest context, chiar dacă s-ar aprecia că problema de drept supusă analizei în prezenta cauză nu a primit o rezolvare anterioară explicită printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, ea nu întrunește cerința noutății și nu are un grad rezonabil de dificultate, de natură a da naștere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite, neexistând deosebiri semnificative între situația Agenției Naționale de Integritate și cea a Curții de Conturi, cu referire la justificarea unui interes legitim al acestor autorități publice de a ataca soluțiile de clasare dispuse de procuror cu privire la faptele cuprinse în rapoartele întocmite de acestea conform competențelor recunoscute de legile care le reglementează organizarea și funcționarea. ... b.2. Pe de altă parte, dacă s-ar trece peste aspectele menționate anterior, sesizarea ce face obiectul prezentei cauze este inadmisibilă și din perspectiva neîntrunirii celei de-a treia condiții deduse din conținutul art. 475 din Codul de procedură penală, de asemenea cu referire la jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Astfel, prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, s-a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual penal, de împrejurarea că interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei: Prin sintagma soluționarea pe fond a cauzei folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării și procesul penal în curs trebuie astfel să se înțeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relațiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecințelor de natură civilă, și nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanță. Or, în speță, dezlegarea solicitată de instanța de trimitere nu vizează o chestiune de care depinde soluționarea cauzei pe fondul ei, ci rezolvă o chestiune incidentală, cu referire la excepția de inadmisibilitate a plângerii invocată de Ministerul Public, motivată de lipsa calității procesuale a Curții de Conturi în procedura prevăzută de art. 340 din Codul de procedură penală. Cu alte cuvinte, în măsura în care sesizarea ar fi considerată admisibilă, s-ar soluționa însăși excepția cu care instanța de trimitere a fost învestită de către unul dintre participanții la proces, respectiv Ministerul Public. Practic, prin încheierea prin care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de trimitere nu solicită interpretarea unor dispoziții legale in abstracto, ci pronunțarea asupra admisibilității plângerii cu care a fost învestită, fapt care excedează mecanismului de unificare a jurisprudenței instituit prin dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală și nu poate conduce decât la concluzia inadmisibilității unui asemenea demers (în același sens Decizia nr. 16 din 22 mai 2015, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015). Plecând de la același principiu, în sensul că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală trebuie să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului cauzei, se apreciază că stabilirea dacă un petent, indiferent care ar fi acesta, are calitatea procesuală de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate și, prin aceasta, dreptul de a ataca în fața judecătorului de cameră preliminară o soluție de clasare dispusă de procuror este o chestiune de fapt, care ține de particularitățile cauzei și nu justifică pronunțarea unei hotărâri în procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală. Dacă s-ar accepta soluția contrară, s-ar putea ajunge și în alte cazuri aflate pe rolul instanțelor judecătorești la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru ca aceasta să se pronunțe, în mod explicit, în procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală cu privire la faptul dacă un petent - organ de stat, autoritate publică, instituție publică sau orice altă persoană juridică de drept public - are calitatea de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate și poate ataca o soluție de clasare dispusă de procuror. Concluzionând, situația particulară a Curții de Conturi, ca petent în procedura prevăzută în art. 340 din Codul de procedură penală, nu justifică pronunțarea unei hotărâri de către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci analizarea acestei circumstanțe factuale prin raportare la jurisprudența existentă, reprezentată în principal de Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011. ... ... ...