Decizia ÎCCJ nr. 4/2017 (HP)Punctul XIII

XIII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele: a. În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, „dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. Astfel, în raport cu textul legal mai sus enunțat, se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei cerințe: – instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; ... – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare; ... – soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. ... ... b. Raportând aceste condiții de admisibilitate la situația din speță, se apreciază că nu este îndeplinită cea din urmă cerință impusă de legiuitor pentru sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării hotărârii prin care să se dea o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept, întrucât: b.1. Modul de formulare a întrebării adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție este unul deficitar, neputându-se stabili cu certitudine care este obiectul sesizării. Astfel, în încheierea prin care Curtea de Apel Constanța a învestit instanța supremă, problema de drept este formulată ambiguu, imprecis, putându-se aprecia că aceasta ar putea fi aceea a asimilării Deciziei Curții Constituționale nr. 397 din 15 iunie 2016 cu o lege penală mai favorabilă ori aceea a aplicării în timp a unei dispoziții legale interpretate prin decizii succesive de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015), respectiv de către Curtea Constituțională (prin Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016). Or, caracterul determinant al rezolvării chestiunii de drept pentru soluționarea fondului cauzei nu poate fi apreciat decât dacă obiectul sesizării este clar stabilit, iar această din urmă obligație revine exclusiv instanței de trimitere, iar nu instanței supreme. ... b.2. Încheierea prin care s-a dispus sesizarea nu cuprinde decât formal motivele care susțin admisibilitatea sesizării, iar punctul de vedere al completului de judecată nu este unitar. Așa cum se poate constata din analiza încheierii instanței de trimitere, motivarea celei mai importante condiții de admisibilitate (aceea a caracterului determinant al rezolvării chestiunii de drept) nu este doar expusă lapidar, ci se raportează la chestiuni străine pricinii deduse judecății, făcând referire la „corecta încadrare a infracțiunii de luare de mită în formă continuată, implicit limitele legale ale pedepsei pentru fapta dedusă judecății“ (fila 8 din încheiere), deși inculpatul este cercetat pentru săvârșirea mai multor infracțiuni de furt calificat, precum și a infracțiunii prevăzute de art. 2 pct.1) din Legea nr. 61/1991, republicată. În privința punctului de vedere al completului de judecată asupra chestiunii de drept, acesta nu este unitar, ceea ce conduce la concluzia că, în realitate, nu suntem în prezența unei veritabile sesizări privind dezlegarea unei chestiuni de drept, ci a unei divergențe apărute între membrii completului instanței de apel, pentru a cărei rezolvare trebuia să se facă aplicarea art. 394 alin. (5) din Codul de procedură penală privind reluarea judecării cauzei în complet de divergență, iar nu să se apeleze la dispozițiile legale privind asigurarea unei practici judiciare unitare, cum sunt cele prevăzute de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală. Astfel, din actele dosarului ce pot fi accesate prin sistemul ECRIS rezultă că instanța de apel a rămas în pronunțare asupra căii de atac formulate de inculpat în data de 8.09.2016, iar în data de 19.09.2016 cauza a fost repusă pe rol în baza art. 395 alin. (1) din Codul de procedură penală, pentru ca la termenul de judecată fixat, în data de 10.11.2016, să pună în discuție din oficiu sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu problema de drept ce face obiectul judecății în prezenta cauză. În acest context este de reținut că, potrivit jurisprudenței sale, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit, cu referire la înțelesul ce trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, că este necesar ca sesizarea instanței de trimitere să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului speței (Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1.057 din 28 decembrie 2016). Or, în prezenta cauză, prin sesizarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție se tinde, pe de o parte, la soluționarea unui incident procedural, respectiv rezolvarea unei divergențe apărute între membrii completului cu ocazia deliberării, iar pe de altă parte, are în vedere o situație particulară, generată de modul în care s-a desfășurat judecata în cauză (existența unui acord de mediere încheiat după publicarea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 9 din 17 aprilie 2015, căruia nu i s-au recunoscut efectele până la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 397 din 15 iunie 2016). ... b.3. Sesizarea pune în discuție interpretarea și aplicarea unei decizii a Curții Constituționale. Dincolo de caracterul imprecis al chestiunii de drept supuse analizei, se poate constata că sesizarea instanței supreme prin mecanismul de unificare a jurisprudenței prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală pune în discuție, în esență, interpretarea și aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 397 din 15 iunie 2016. Prin decizia sus-menționată, Curtea Constituțională nu a declarat neconstituționale dispozițiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, ci doar a stabilit care este interpretarea conformă cu Constituția a acestui text de lege. În egală măsură, potrivit jurisprudenței sale, Curtea Constituțională a stabilit, cu referire la sintagma „dezlegarea dată problemelor de drept“ cuprinsă în art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, care își păstrează valabilitatea și în prezent și se aplică mutatis mutandis și în cazul mecanismului de unificare a jurisprudenței prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală în vigoare, că aceasta „(…) pe de o parte, nu poate privi decât interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale, cu sensul de acte normative, iar nu și a deciziilor Curții Constituționale și a efectelor pe care acestea le produc, și, pe de altă parte, nu poate privi decât interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, iar nu și de către Curtea Constituțională, care este o autoritate distinctă de sistemul judecătoresc“ (Decizia Curții Constituționale nr. 206 din 29 aprilie 2013). Prin urmare, cum în speță se solicită instanței supreme să se pronunțe asupra interpretării și aplicării unei decizii a Curții Constituționale, iar nu a unei dispoziții legale, sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța este și din această perspectivă inadmisibilă. Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 și art. 477 din Codul de procedură penală, ... ... ...