Decizia ÎCCJ nr. 19/2017 (HP)Punctul X

X. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală „dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. Astfel, în raport cu textul legal mai sus enunțat, se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei cerințe: – existența unei chestiuni de drept, care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii; ... – soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării; ... – instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță. ... În cauză se constată că instanța care a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție este Curtea de Apel Constanța, iar aceasta este învestită cu soluționarea dosarului în ultimă instanță (faza contestației împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară); de asemenea, problema de drept a cărei dezlegare se solicită nu a mai fost supusă examenului instanței supreme nici pe calea unei întrebări prealabile și nici printr-un recurs în interesul legii. Totodată, din relațiile comunicate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție rezultă că aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. În ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală apreciază că aceasta nu este îndeplinită. Așa cum s-a statuat în jurisprudență, scopul acestei proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept; sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016; Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016). Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia, așa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate. În plus, în situația în care o simplă lectură a textelor legale a căror interpretare se solicită este suficientă pentru a înțelege voința legiuitorului, o intervenție din partea instanței supreme nu este necesară (Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016). Raportând aceste principii jurisprudențiale la circumstanțele prezentei cauze, se constată că dispozițiile art. 491 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală nu generează absolut niciun fel de dificultăți de interpretare, textele fiind clare, lipsite de orice echivoc. Astfel, potrivit art. 491 alin. (2) din Codul de procedură penală, dacă pentru aceeași faptă sau pentru fapte conexe s-a pus în mișcare acțiunea penală și împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta își numește un mandatar pentru a o reprezenta. Conform art. 491 alin. (3) din Codul de procedură penală, în cazul prevăzut la alin. (2) , dacă persoana juridică nu și-a numit un mandatar, acesta este desemnat, după caz, de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanță, din rândul practicienilor în insolvență, autorizați potrivit legii. Practicienilor în insolvență astfel desemnați li se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile art. 273 alin. (1) , (2) ,(4) și (5) din Codul de procedură penală. Rezultă, așadar, cu claritate, că în ipoteza în care, pentru aceeași faptă sau pentru fapte conexe, s-a pus în mișcare acțiunea penală și împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, doar în situația în care persoana juridică nu și-a numit un mandatar, acesta este desemnat de organul judiciar din rândul practicienilor în insolvență, autorizați potrivit legii. Față de prevederile exprese ale normelor în discuție se constată că nu este necesară o intervenție din partea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care nu ar putea face altceva decât să reia textele de lege anterior menționate. Ca atare, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este, din această perspectivă, inadmisibilă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nefiind învestit cu o veritabilă problemă de drept; totodată, această constatare face inutilă analiza celeilalte condiții de admisibilitate, respectiv legătura dintre chestiunea de drept invocată și soluționarea pe fond a cauzei. Împrejurarea învederată de instanța de trimitere - faptul că Tribunalul Constanța, în unele dosare, a procedat la desemnarea directă a practicianului în insolvență ca reprezentant al societății inculpate - nu poate determina admisibilitatea sesizării, mijlocul procedural pentru situația în care soluțiile invocate nu sunt total izolate și se conturează o jurisprudență neunitară fiind formularea unei cereri de recurs în interesul legi. ...