Decizia ÎCCJ nr. 11/2017 (HP)Punctul VII

VII. Punctul de vedere al completului de judecată care a sesizat instanţa supremă cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept 13. În opinia completului de judecată care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cauză, dreptul apelantei-reclamante la contravaloarea indemnizaţiei egale cu 7 indemnizaţii lunare brute, prevăzut de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, s-a născut la data ieşirii sale la pensie - 25 iunie 2014, când erau în vigoare dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013; ulterior, măsura neaplicării art. 81 din Legea nr. 303/2004 a fost dispusă şi pentru anul 2015, prin art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014. ... 14. Prin modul de redactare a textelor legale supuse interpretării, care precizează anul pentru care nu se acordă drepturile pentru ieşirea la pensie, raportat la faptul că nu s-a dispus abrogarea expresă a art. 81 din Legea nr. 303/2004, instanţa de sesizare a apreciat că efectul acestor dispoziţii legale vizează exerciţiul dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, în sensul suspendării acestuia pe perioada anilor calendaristici 2014 şi, respectiv, 2015, şi nu existenţa dreptului. ... 15. Caracterul limitat al suspendării acestui drept, cu referire la art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 118/2010), a fost stabilit, de altfel, şi prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015,^1 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reţinut că „... voinţa legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenţei dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, ci doar de suspendare a exerciţiului acestui drept“. ... 16. În acelaşi sens, s-a pronunţat instanţa supremă în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. LXXVII din 5 noiembrie 2007^2, prin care s-a stabilit, cu privire la acordarea primei de concediu funcţionarilor publici, că „Succesiunea în timp a actelor normative impune a se reţine că dreptul la prima pentru concediul de odihnă al funcţionarilor publici instituit prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, şi-a produs efectul începând cu data menţionată, suspendarea exerciţiului acestui drept neputând fi echivalată cu însăşi înlăturarea lui. (...) Într-o atare situaţie, suspendarea exerciţiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa şi nici nu s-a constatat neconstituţionalitatea textului de lege ce prevede acest drept“. ... 17. În speţă, dispoziţiile legale supuse interpretării nu conţin vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, ci doar la suspendarea exerciţiului acestui drept. Ca urmare, aşa cum s-a reţinut şi prin Decizia nr. XII din 5 februarie 2007^3, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. ... 18. Cu privire la aplicarea în timp a actelor normative de suspendare, s-a apreciat că dispoziţiile privind reglementarea neacordării acestor indemnizaţii la ieşirea la pensie nu retroactivează, ci se aplică doar pentru anul la care se referă actul normativ, sens în care a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005^4, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, precum şi Curtea Constituţională, prin deciziile nr. 334 din 12 iunie 2014^5 şi nr. 170 din 19 martie 2015^6. ... 19. Astfel, instanţa care a formulat sesizarea a considerat că dispoziţia legală - art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, care a dispus suspendarea acordării dreptului la indemnizaţie pentru anul 2014, nu ultraactivează, având o aplicare strict limitată până la sfârşitul acestui an, iar dispoziţia succesivă - art. 9 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 nu retroactivează, nefiind aplicabilă decât situaţiilor născute în anul 2015. ... 20. În acest sens, se justifică aspectul sesizat de Curtea Constituţională, în cadrul Deciziei nr. 42 din 22 ianuarie 2014^7, conform căreia „(...) restrângerea ori suspendarea acestor drepturi băneşti şi în viitor, în condiţiile în care textele de lege care le prevăd nu au fost abrogate, ar putea justifica întrebarea dacă aceste drepturi mai există şi dacă nu cumva textele de lege care le prevăd au fost în fapt lipsite de eficienţă, aşa încât speranţa titularilor acestor drepturi, deşi are un suport legal, este în realitate lipsită de conţinut. Astfel, deşi formal limitată în timp, respectiv vizând durata unui an calendaristic, măsura de suspendare repetată a acestor drepturi, pentru mai mulţi ani la rând, ar putea afecta caracterul previzibil al normelor de lege, creând incertitudine cu privire la existenţa acestor drepturi.“ ... 21. În cauză, întrucât dreptul la indemnizaţie pentru apelanta-reclamantă a fost suspendat până la sfârşitul anului 2014 [art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013], această suspendare nu poate fi menţinută ulterior, atât timp cât nu a fost prevăzută expres de dispoziţia legală succesivă [art. 9 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014]. Menţinerea acestei măsuri de suspendare sine die, în condiţiile în care nu este prevăzută de lege, reprezintă în fapt suprimarea dreptului, fiind deci afectată existenţa acestuia, contrar considerentelor deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Curţii Constituţionale menţionate mai sus. ... ...