Decizia CCR nr. 473/2024Punctul 13

13. Din perspectiva criticilor formulate, prin jurisprudența amintită (a se vedea Decizia nr. 402 din 15 septembrie 2022, paragrafele 13-21), Curtea a reținut că cesiunea de creanță reprezintă o convenție prin care un creditor, denumit cedent, transmite creanța sa unei alte persoane, denumită cesionar, iar pentru validitatea cesiunii de creanță nu este necesar consimțământul debitorului cedat, el fiind terț față de convenția dintre cedent și cesionar. Pentru ca cesiunea să fie opozabilă terților - inclusiv debitorului cedat - este necesară notificarea ori acceptarea cesiunii de către debitorul cedat. Prin notificarea făcută de cedent sau cesionar debitorului cedat, acestuia i se face cunoscut faptul schimbării creditorului. Acceptarea din partea debitorului cedat are semnificația faptului că acesta a luat cunoștință despre cesiune, adică despre schimbarea creditorului său inițial, iar acceptarea trebuie să fie făcută în formă autentică, pentru a fi opozabilă tuturor categoriilor de terți. Spre deosebire de cesiunea de creanță reglementată de Codul civil - dreptul comun în materie, care este guvernată de principiul consensualismului, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 146/2002, legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 6^1 alin. (1) , drept condiție suplimentară pentru validitatea încheierii contractului de cesiune, acceptul prealabil exprimat în scris de către instituția publică ce datorează operatorului economic sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate, iar la adoptarea acestei măsuri legiuitorul a avut în vedere calitatea specială a debitorului cedat, și anume aceea de instituție publică. ...