Decizia ÎCCJ nr. 8/2016 (HP)Paragraful 97

Astfel, pornind de la conţinutul art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 anexat la Convenţia europeană a drepturilor omului, intitulat "Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori": "Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat" şi de la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind interpretarea acestui articol [Sergey Zolotukhin c. Rusiei din 10 februarie 2009 din care rezultă ca încadrarea juridică a procedurii în dreptul intern nu poate fi singurul criteriu pertinent pentru aplicabilitatea principiului "non bis in idem" în sensul articolului 4 § 1 al Protocolului nr. 7, Haarvig c. Norvegiei, Rosenquist c. Suediei, Manasson c. Suediei din care se desprinde concluzia că noţiunea de "procedură penală" din textul articolului 4 al Protocolului nr. 7 trebuie să fie interpretată în lumina principiilor generale cu privire la termenii "acuzaţie în materie penală" şi "pedeapsă" din articolele 6 şi, respectiv, 7 ale Convenţiei, Engel şi alţii c. Olandei, în care Curtea a stabilit trei criterii care trebuie luate în considerare pentru a stabili dacă există sau nu o "acuzaţie în materie penală" - încadrarea juridică a infracţiunii în dreptul naţional, natura infracţiunii şi gradul de severitate al pedepsei pe care persoana în cauză riscă să o suporte - Gradinger c. Austriei în care Curtea a constatat că, deşi denumirea, natura şi scopul celor două infracţiuni au fost diferite, a existat o încălcare a articolului 4 al Protocolului nr. 7, în măsura în care ambele decizii s-au bazat pe acelaşi comportament al reclamantului, Oliveira c. Elveţiei şi Franz Fischer c. Austriei, în care Curtea a statuat că acelaşi comportament poate constitui mai multe infracţiuni (concurs ideal), care pot fi judecate în cadrul unor proceduri separate sau persoanele pot fi judecate sau pedepsite din nou pentru infracţiunile care au fost pur şi simplu "nominal diferite", fiind atrasă astfel incidenţa articolului 4 al Protocolului nr. 7 şi necesitatea examinării suplimentare dacă astfel de infracţiuni au avut sau nu aceleaşi "elemente esenţiale"], instanţa de apel a apreciat că sintagma "când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică" folosită de legiuitorul român în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, care consfinţeşte principiul "ne bis in idem", nu are în vedere doar hotărârile pronunţate în materie penală faţă de o persoană pentru aceeaşi faptă - indiferent de încadrarea juridică dată faptei, ci se impune o analiză amănunţită, prin prisma criteriilor cristalizate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a caracterului şi naturii primei hotărâri pronunţate. Această analiză se impune cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, menţionată anterior, instanţa de contencios european a extins şi mai mult sfera noţiunilor de acuzaţie în materie penală şi sancţiune penală şi în domeniul administrativ şi fiscal, în Cauza Rosenquist c. Suediei, spre exemplu stabilind că impunerea unei suprataxe (asimilabile în dreptul român dobânzilor şi penalităţilor) asupra obligaţiilor fiscale datorate de un contribuabil are caracter penal.