Decizia CCR nr. 361/2024Punctul 37

37. Examinând dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 prin prisma reperelor jurisprudențiale mai sus arătate, Curtea consideră că aceste dispoziții de lege nu pot fi apreciate ca având un caracter neclar sau lipsit de previzibilitate în ceea ce privește termenele pe care le reglementează. Din contră, textul art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 prevede în mod clar că angajatorul este liber să dispună cu privire la suspendarea contractului individual de muncă oricând dorește, în limita termenelor expres prevăzute: după trimiterea în judecată, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. Opțiunea angajatorului de a suspenda sau nu raportul de muncă, precum și termenul la care decide suspendarea, în funcție de pericolul pe care apreciază că îl reprezintă pentru activitatea economică salariatul trimis în judecată, intră în prerogativele protejate de art. 41 din Constituție și nu pot fi apreciate ca abuzive. Faptul că autorii excepției ar fi dorit ca această opțiune să fie limitată în timp relevă doar intenția de modificare a concepției legiuitorului, însă nu constituie un argument pentru a constata încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) din Constituție. ...