Decizia CCR nr. 319/2024Punctul 35

35. În continuare, analizând dispozițiile art. 39 și 40 din Legea nr. 53/2003 prin prisma criticilor formulate în prezenta cauză, Curtea constată că autorii invocă, în principal, lipsa de egalitate dintre părțile raportului de muncă, întrucât salariatul este ținut să respecte dispozițiile angajatorului, indiferent dacă este sau nu este de acord cu condițiile impuse. Or, Curtea observă că, la încheierea contractului individual de muncă, o persoană este liberă să accepte sau nu condițiile oferite de un angajator. Odată intrate în raportul de muncă, ambele părți ale raportului juridic sunt ținute să își exercite drepturile cu bună-credință [art. 8 alin. (1) din Legea nr. 53/2003], salariatul putând să se adreseze justiției pentru soluționarea conflictelor privind măsurile dispuse referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă [art. 268 alin. (1) din Legea nr. 53/2003]. Cu toate acestea, raporturile de muncă nu se caracterizează, asemenea altor raporturi juridice de drept civil, printr-o poziție de egalitate a părților, ci printr-o subordonare a salariatului față de angajator, așa cum reiese și din dispozițiile art. 10 din Legea nr. 53/2003, potrivit cărora contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu. ...