Decizia CCR nr. 223/2024Punctul 14

14. Cu privire la soluția pronunțată de către instanța de contencios constituțional în decizia precitată, având în vedere întregul mecanism al procedurii insolvenței prevăzut de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, în esență, Curtea a statuat că modalitatea prin care Decizia nr. 16 din 5 martie 2018 pronunțată de instanța supremă a interpretat art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 200/2006 este, prin caracterul său restrictiv, contrară art. 16 alin. (1) și (2) și art. 41 alin. (2) din Constituție, întrucât textul astfel interpretat profită exclusiv salariaților angajatorului împotriva căruia s-a deschis procedura insolvenței și căruia i-a fost ridicat dreptul de administrare, adică angajatorului care optează de la bun început pentru procedura simplificată a insolvenței sau care, optând pentru procedura generală, nu și-a declarat intenția de a se supune unui plan de reorganizare, așadar, fiind protejați salariații acelui angajator care are convingerea falimentului afacerii sale și se supune, în acest sens, procedurilor legale. În acest context, Curtea a observat, însă, că sunt îndepărtați de la vocația sau accesul la plata creanțelor salariale din Fondul de garantare salariații acelui angajator care, intrând în procedura generală, dorește să își redreseze activitatea, supunându-se etapelor prevăzute în acest sens de lege: perioada de observație și de reorganizare. Or, alături de plata creanțelor angajatorului-debitor, scopul Legii nr. 85/2014 este redresarea, pe cât posibil, a acestuia și reinserția lui, ca urmare a reorganizării activității, în viața economică. Așadar, interpretarea dată art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 200/2006 descurajează opțiunea angajatorului de a-și reorganiza activitatea (Decizia nr. 565 din 8 iulie 2020, precitată, paragrafele 74-76.) ...