Decizia CCR nr. 223/2024Punctul 15

15. Pentru a pronunța soluția de admitere a excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a ținut seama, în esență, de faptul că Legea nr. 200/2006 transpune în legislația internă Directiva Consiliului nr. 80/987/CEE privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la protecția salariaților în cazul insolvabilității angajatorului, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, seria L, nr. 283 din 28 octombrie 1980, cu modificările aduse prin Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2002/74/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 270 din 8 octombrie 2002, directivă europeană care impune statelor membre o obligație referitoare la protecția salariaților în cazul insolvabilității angajatorului. Odată asumată în plan național prin lege, această obligație a statului comportă dreptul corelativ al destinatarilor măsurilor de protecție astfel reglementate. Prin urmare, chiar dacă măsura de protecție socială în cauză - și anume asigurarea unui minim de protecție lucrătorilor salariați aflați în cazul insolvabilității angajatorului, în special pentru a garanta plata creanțelor salariale - nu se află printre cele enumerate expres în art. 41 alin. (2) din Constituție, aceasta se încadrează în teza finală a textului constituțional, și anume „alte situații specifice, stabilite de lege“, enumerarea nefiind, deci, una limitativă. Statul își poate asuma, prin lege, o serie de alte măsuri de protecție socială, dispunând de marjă de apreciere, exercitată în limitele minimale impuse de contextul legislativ european în materie. Măsura de protecție reglementată prin Legea nr. 200/2006 este una de rang legal și ea intră, prin urmare, sub incidența garanțiilor impuse de art. 41 alin. (2) din Legea fundamentală (Decizia nr. 565 din 8 iulie 2020, paragrafele 29 și 82). ...